Bogdan Cârcu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cluj-Napoca, România și are 30 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ploaia de ieri

Ploaia de azi îi mângâie sângele. Ropotul ei îi amuțește ultima pulsație. Norii gri își aruncă umbrele peste trupul său și așa lipsit de lumină. Un nou mort căzut din cer – cine știe de cât timp? Ajunsesem la locul faptei de două minute, dar părea că trecuse o eternitate – de două ori. Aceleași roluri, alți actori, oricare scenă: martorii curioși – ținuți departe de o rețea de benzi aurii. E frumos să privești în neantul uitării de la o distanță sigură, nu?  Echipajul de poliție – încercând să impună ordine prin uniforme învechite și girofaruri orbitoare. Autopsierul – terminând de înfășurat nenorocitul în sacul mortuar. E o undă verde pentru decolarea spre lumea de apoi. Expertul criminalist – ridicând cu blândețe pistolul de pe asfalt și întorcându-l obsesiv pe toate părțile. Îl lasă să alunece în punga pentru conservarea probelor. Presa – nu a ajuns încă și nici nu cred că se sinchisește. Un alt om moare și mâine răsare soarele. Ce știri mai sunt și astea?

Cu toții caută răspunsuri la întrebări diferite. Publicul vrea să afle ce s-a întâmplat. Autoritățile caută cum s-a întâmplat. La spital, legistul se va lămuri, probabil, când s-a întâmplat. Eu? De șapte ani sunt detectiv. De șapte ani doar un singur refren se repetă în dormitorul gândurilor mele – „De ce s-a întâmplat?”

Răspunsurile sunt, în cel mai bun caz, inutile. Spun asta deoarece nimic nu se schimbă atunci când le găsești – nici faptele, nici persoanele implicate. Să le vedem: probleme cu drogurile, războaie între clanuri, între familii, în familii, bani, bani, mai mulți bani, accidente bizare și vedeta supremă – actrița preferată a destinului – „doar o zi proastă”. Dacă mă întrebați, nu există zile bune sau proaste. Există zile când mănânci și zile când vine nota de plată. Pentru unii, nota de plată depășește comic de mult bugetul.

Picurii grei se rostogolesc pe geamurile hotelului Ness, iar printre ei văd, în reflexie, întreg tabloul crimei. Suntem la trei metri distanță de intrare. Trotuarul e îngust. Răposatul doarme în coconul său din stradă, aproape de bordură. Caseta luminoasă a hotelului își etalează ținuta din neon undeva la marginea etajului patru. Toate ferestrele sunt închise. Un singur balcon strâmt își ține ușa larg deschisă lângă casetă. Îmi las ochii să curgă alături de picăturile ploii din balcon înapoi la parter. O nouă siluetă e pictată în tablou – un pardesiu roșu acoperă ca o armură trupul unei femei înalte. Un guler elegant și negru, ca o eșarfă, împreună cu cizmele ei la fel de întunecate, absorb toată lumina din jur precum un abis predestinat să înghită lumea întreagă. O pălărie de toamnă enormă și sângerie îi ascunde privirea, dar buzele ei cărnoase, presate una peste alta cu dispreț, mă făceau să înțeleg că din ochii ei nu putea ieși altceva decât păcatul mâniei. Îmi ajustez corpul și fac un pas. Acum, reflexia mea îi acoperă silueta – două umbre, venite din două universuri gata de implozie. Ea își ține ambele mâini în buzunare. Una dintre ele iese, cu un gest grațios, și îmi arată cum, atârnat de arătător, stă același tip de pistol ca cel ridicat adineauri de criminalist. Femeia învârte o dată arma în jurul degetului băgat prin trăgaci și îl oprește cu țeava îndreptată spre tavan, de parcă un ceas analog ar arăta miezul nopții. Pe urmă, dama își întoarce spatele și dispare încet pe scările din interiorul hotelului.

Este greu să-ți închipui cum un personaj pleacă dintr-un tablou înghețat pentru eternitate. Unde se duce? De ce acum? Instinctul îmi dictează să intru subtil pe ușă și s-o urmez. Nu sunt sigur dacă a fost instinctul profesional, dar cu siguranță nu a fost cel de autoconservare. Las ușa să se închidă în urma mea. Un bătrân neinteresat stă la recepție. Dama trebuie să fi ajuns deja minim la etajul doi. Scot insigna și o flutur în fața bătrânului, făcându-i semn să tacă. M-am spetit degeaba – ochii lui rămân ațintiți asupra rebusului preferat, de parcă aș fi fost doar o stafie de-a casei. Înfrânt, încep să urc scările tiptil, cu o oarecare nedumerire.

De ce am devenit detectiv? Din cauza zâmbetului soției mele. Mai precis, ultimul ei zâmbet. Fericirea ei nu putea fi măsurată când o privea pe fetița noastră, Ana. Fericirea mea era dublă. În acea zi, o condusesem amândoi la școală. Îi cumpărasem un nou ghiozdan și îi prinsesem părul cu agrafe purpurii. Am îmbrățișat-o, am sărutat-o… Am pierdut-o. Un monstru ne-a luat-o la doar zece ani. Filmul se derulează la nesfârșit – o mașină urmărită de poliție, un traficant atipic, o fetiță singură și speriată; „o zi proastă”, cum s-ar spune. Nu l-au găsit niciodată, așa că a devenit treaba mea s-o fac. Și l-am găsit – în fiecare zi, în fiecare scursură prea plină de sine pentru a rămâne loc de bunătate. Aveam datoria să-i prind pe toți. Nu m-am putut opri. Nu vreau să mă opresc! Cum aș putea să-i mai văd zâmbetul vreodată cât timp diavolul încă râde de mine?

Am ajuns la etajul patru. O beznă verzuie bântuie coridorul lung și pustiit. Cinci uși pe stânga și alte cinci pe dreapta – care din ele să fie capcana finală? Continui să pășesc pe podeaua învelită în mister. Știu că fiecare pas ar putea fi ultimul, dar cu ce e mai diferită situația față de viața obișnuită a unui om? Un sunet metalic trimite vibrații prin aerul închis. O clanță cenușie își modifică unghiul și revine cu zgomot în poziția inițială. Ultima ușă pe dreapta se întredeschide. Tocmai ce am primit o invitație la dans. Ajung în dreptul ușii, dar nu sunt întâmpinat în prag.

— Știu că sunteți aici, doamnă! Vreau doar să vorbim puțin, strig eu, pășind cu sudori în această vale a incertitudinii.

Nimeni nu răspunde. Razele mov ale neonului exterior încep să-mi deseneze pe față. Sunt aproape de balcon, dar… Ce ciudat! E închis acum. Mă pregătesc să dau înapoi, când, simt la spate ochii prădătorului – pistolul își așteaptă nerăbdător comanda. E politicos în astfel de ocazii să ridici mâinile. Îi simt hotărârea. Femeia asta o entitate de-a dreptul apocaliptică, ca un soare ce stă să explodeze.

— Vremea să vorbim a trecut demult, răspunde dama în sec. Ce-ar fi să ieși pe balcon? Poate-ți găsești vinovatul!

Pistolul îmi este lipit de creștet ca într-un sărut răzbunător și crud. Mă agăț de încuietoarea balconului, o răsucesc și ies. E loc aici de aproape o persoană. Împreunez mâinile ca într-o rugăciune pe balustradă și mă las puțin peste. Nu mai privesc un tablou, ci o cușcă. Ploaia rece îmi lovește fața și mă face să tremur. Neonul îmi scaldă jumătate din trup într-o eră crepusculară. Văd sacul mortuar de sus. Autopsierul desface încet fermoarul pentru o ultimă poză – un sfârșit de album. Fața lui…

O cunosc prea bine. O vedeam des în oglindă înainte de a pleca să fac pe detectivul. O privea și ea, dragostea mea, goală pe interior. Șapte ani l-am privit pe acest om cu speranță. Șapte ani soția mea l-a privit cu dispreț. Eram nu doi, ci trei străini în acea casă. Mă întorc spre interiorul camerei de hotel cu revelația în față. Dama își ridică discret pălăria de pe ochi. Dansul nostru e pe sfârșite. Mă tem că a venit vremea să rezolvăm cazul.

— Acum înțeleg, am zis. Nu tu m-ai ucis. Am plecat să vânez fantome, de parcă aș fi putut-o aduce pe Ana înapoi. Te-am lăsat singură. Îmi pare rău! Sunt vinovat. Dintotdeauna.

Dama îndreaptă țeava pistolului către miezul nopții. Se apropie militărește de mine și mi-l întinde ca pe o favoare. Apuc de mâner – e greu cât o mie de regrete. Un zâmbet încordat îi străbate buzele plânse, apoi părăsește camera, fiind capturată de umbrele trecutului.

Simt o nouă atingere metalică la tâmplă. Pesemne a venit nota de plată. Sunt gata să mor din nou. Sunt gata să ucid din nou. Caz închis!