Camelia Cismaru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Dobrun, Judetul Olt, România și are 58 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Punga galbenă

Deseori mă gândesc la timpurile de altădată, la comunism, la peste patruzeci de ani în urmă, când un lucru aparent neînsemnat putea deveni o avuție fără preț pentru niște trupuri încătușate în propriul spațiu, dar ale căror suflete nu puteau fi nicicum ținute între gratii. Una dintre cele mai de preț avuții pentru mine a fost atunci o pungă galbenă.

În navetele mele spre liceu, revenind acasă, auzii deodată:

— Vine americanul!

Viața sub comunism ajunsese pentru mine o resemnare totală. Deși știam că ar putea fi și altfel, căci îmi lipeam urechea, seară de seară, de radioul care ne purta pe toți din casă pe frecvențele Europei Libere sau ale Vocii Americii, eram împăcată cu faptul că la noi nu se va schimba niciodată nimic și aveam planuri modeste pentru viața mea, în limitele acelor parametri.

Pentru că aveam rude în străinătate, probabil eram filați de turnătorii care se găseau printre noi și nu de puține ori băieții stăteau departe de mine și de sora mea, pentru a nu li se refuza o avansare pe motiv că soția are rude în afară.

            După ce obținuse cetățenia americană, unchiul, fratele tatălui meu, venea în România să ne vadă o dată la câțiva ani. Era omul cu cel mai mare spirit de aventură din familia noastră. Avea curajul să se ia de piept cu toată lumea pentru a străpunge barierele către locurile unde îl ademenea viața. Cu tot avântul lui înflăcărat de a cutreiera lumea, nu l-a părăsit nicio clipă dragostea de părinți, cărora le scria, cu o conștiinciozitate exemplară, scrisori în care își declara afecțiunea și recunoștința. Trimitea periodic bani fraților lui, printre care se număra, evident, și tatăl meu, pentru a se asigura că bunicii mei nu duceau lipsă de nimic.

            Generozitatea unchiului se extindea și la frați, astfel că și noi ne-am bucurat înaintea multora de aparate moderne și de vizite periodice la magazinele exclusiviste numite „Shop”, unde se putea cumpăra doar cu valută. Văzusem însemnele de pe dolarul american încă din copilărie și auzeam adesea spunându-se în casă: „Vezi, de-aia America e așa de bogată, că ei au și pe dolar afirmația «In God We Trust».”

            Dar cea mai mare bucurie era când venea unchiu acasă. Îl sorbeam din ochi când venea și eram în al nouălea cer atunci când, după ce ne săruta pe toți pe rând, mă ciupea de obraji. Vorbea deseori cu mine și mă întreba de fiecare dată ce aspirații am.

            Așteptam ca unchiul să vină din nou și număram zilele până când urma să ne vedem cu toții, tot neamul, la casa bunicilor, unde tot el organizase nunta de aur a bunicilor.

Și iată-ne, toți șase, familia noastră, în drum spre bunici. Mergeam cu autobuzul. În sat cunoșteam atunci un singur om care avea mașină mică, o Dacie 1300 câștigată la loteria cu 5.000 de lei, așa cum reușeau unii oameni să obțină o mașină în România acelor vremuri.

            Intrarăm cu toții pe poarta bunicilor și curtea era deja plină de rudele noastre, venite din diferitele orașe în care ajunseseră să locuiască. Printre ei îl văd și pe unchiul american. Vine la noi, ne îmbrățișează călduros și ne măsoară pe noi, copiii, pe rând, minunându-se cât de mult am crescut de la ultima lui vizită.

            Petrecerea a fost plină de voie bună, bunicii fiind vedetele. Unchiul îi copleșise pe miri cu daruri. Avea și pentru noi, toți ceilalți membri ai familiei, cadouri care mai de care mai interesante. Uneori ne și întreba ce ne dorim, desfăcând câte o valiză plină de nimicuri americane. Am primit atunci multe mărunțișuri care mă încântau enorm.

            Dar, în valiza lui mare și răvășită, printre toate acele nimicuri, văd o pungă de plastic de un galben viu, tulburător de frumos. Un galben fericit. Avea decupaje elegante, nu mânere lipite stângaci ca unele pungi obișnuite. Pentru mine, punga aceea galbenă arăta într-un fel măreț și irezistibil. Avea imprimate pe ea două cuvinte în engleză. Nu-mi mai amintesc ce cuvinte, dar îmi amintesc limpede că punga era mai frumoasă decât orice altă pungă pe care o văzusem în viața mea.

— Unchiule, pot să iau eu punga asta?

— Ia-o, păpușă!

Și unchiul mi-o dădu pe loc.

            La terminarea petrecerii, ne-am strâns cu toții ofrandele, iar eu am avut grijă să împăturesc frumos punga galbenă, fără a o șifona, și să o pun în buzunarul pantalonilor. Îmi spuneam în sinea mea: „Nu știți voi cât de importantă e punga asta!”

Am plecat înapoi la liceu, în oraș, și, ori de câte ori aveam de cărat ceva mic și ușor, foloseam punga galbenă. Asemenea pungi nu găseai nicăieri în România, indiferent câți bani ai fi avut. Toate pungile erau subțiri, transparente și în culori șterse, cu mânere tip maiou, care se rupeau de obicei după prima folosire. Ba, la magazinul din sat, vânzătorul ne punea bomboanele în ziar. Punga aceea galbenă avea un farmec numai al ei și nu eram singura care vedea asta. Toți prietenii și cunoscuții care mă vedeau cărând  punga galbenă îmi spuneau:

— Ce pungă frumoasă! De unde o ai?

— Nu e de aici. Mi-a adus-o un unchi din America.

Și eram atât de mândră de achiziția mea.

            Chiar și pe stradă observam cum oamenii, mai ales tinerii, își aruncau privirile spre punga mea. Sigur ar fi vrut și ei una la fel.

            Am păstrat cu sfințenie punga galbenă luni de zile. O ștergeam ori de câte ori se mai murdărea și arăta la fel de interesantă chiar și veche, șifonată.

            Punga galbenă mă făcea să traversez străzile orașului cu un sentiment ciudat de încredere, ca și cum purtam cu mine puțin din libertatea pe care o adusese unchiul din America.

            Nu mai știu când punga a ajuns să nu mai poată fi scoasă în lume. Cred că s-a topit încet, în navetele mele de fiecare zi, dar nu și amintirea sau parfumul ei.

            Punga galbenă mi-a marcat adolescența și m-a ajutat să cred că undeva se păstra, la loc sigur, aerul cald, galben și vibrant al libertății.