Cristina Călin participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cochinești, judet Argeș, România și are 31 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Lumânarea care iubea cărțile
E zi de sărbătoare în Pădurea Cărților. Domnul Bufniță, Păstrătorul Cuvintelor, împlinește o sută de ani. Dicționarele, gardienii bibliotecii, pregătesc în mare taină o petrecere surpriză.
Toată ziua au cărat panglici, miere și foi de aur și au trimis invitații tuturor viețuitoarelor din Pădure. Tuturor, în afară de una.
Rita era singura lumânare din Pădurea Cărților.
Demult, când era doar un pui de lumânare, văzuse pentru prima oară o carte de povești. Avea balauri aurii și corăbii pe copertă. Rita nu mai văzuse în viața ei ceva atât de frumos. Se aplecă peste ea, tot mai aproape, întinzând degetul ca să atingă balaurul — și inima îi bătea așa de tare de bucurie, încât uită cu totul de sine. Nu știa, pe-atunci, că o lumânare care se bucură prea tare arde mai mare. Când își dădu seama, era prea târziu. Cartea luase foc.
Rita plânse atunci mai mult decât oricine, dar nimeni n-o văzu plângând. Toți văzură doar cartea arsă.
De-atunci, când se apropia de bibliotecă, dicționarele se trăgeau înapoi pe rafturi, foșnind speriate.
— O lumânare, lângă cărți? Vai, nu! Prea primejdios, prea primejdios! Iartă-ne, Rita!
Și ușa se închidea. De fiecare dată.
Ce nu știa însă nimeni era că, sus pe deal, în căsuța ei, Rita avea acum o sută de cărți. Le strânsese una câte una, an după an. Și, seară după seară, învățase de una singură să-și țină flacăra mică și cuminte, atât cât să citească, fără ca vreo filă să se pârlească. Nicio carte de-a ei nu arsese vreodată. Doar că nimeni nu urcase dealul s-o vadă. Și nimeni n-o întrebase.
În seara petrecerii, Rita urcă până aproape de bibliotecă și se opri la fereastră. Înăuntru era cald și mirosea a miere și a hârtie veche. Toți forfoteau, râdeau, legau ultimele panglici. Rita rămase mult acolo, în frig, cu nasul lipit de geamul rece, dorindu-și un singur lucru: să fie și ea, măcar o dată, de partea cealaltă a sticlei.
Dar ușa nu se deschise. Nu se deschidea niciodată. Și ceva cald i se făcu amar în piept.
— Bine, șopti ea. Dacă pentru voi sunt o primejdie, o primejdie am să fiu!
Se strecură înăuntru pe fereastră, cu flacăra mică și mânioasă, și se ascunse după un raft.
Pe o masă, în mijloc, aștepta un tort uriaș. Pe el ardeau o sută de lumânări, câte una pentru fiecare an al Domnului Bufniță. Dicționarele le aprinseseră în grabă și nu băgaseră de seamă cât de aproape stătea tortul de rafturi.
Domnul Bufniță intră. Toți strigară:
— Surpriză!
Bătrâna bufniță bătu din aripi de bucurie — și o aripă atinse o lumânare, care căzu pe o panglică de hârtie. Într-o clipă, panglica luă foc, apoi o alta, iar flăcările începură să urce spre raftul de jos.
Dicționarele încremeniră. Erau cărți, iar cărțile se tem de foc mai mult decât de orice pe lume. Se învârteau bezmetice, fâlfâind din file — și cu fiecare fâlfâit, focul creștea.
Din ascunzătoarea ei, Rita privea totul.
Putea să plece. Era exact ce-și dorise: biblioteca care n-o primise ardea acum, singură. Răzbunarea i se îndeplinea de la sine, fără ca ea să miște un deget. Și totuși, ardeau tocmai cărțile care nu-i făcuseră niciodată niciun rău.
Rita nu se mai gândi. Sări dintre rafturi.
— Nu suflați! Dați-vă înapoi! strigă ea.
Smulse o cuvertură grea de catifea de pe masa cu daruri și o azvârli peste flăcări, apăsând-o cu toată greutatea ei mică. Lipsit de aer, focul se stinse pe loc. Mai pâlpâia o scânteie pe raft; Rita o acoperi cu palma, fără teamă, așa cum făcea acasă în fiecare seară.
Apoi se lăsă liniștea. Doar un fir de fum și o lumânare mică, gâfâind în mijlocul bibliotecii salvate.
Multă vreme nu spuse nimeni nimic. Dicționarele o priveau cu filele tremurând.
— Tu… tocmai tu ne-ai salvat, șopti cel mai bătrân dintre ele.
Rita ridică din umeri. Îi tremura și ei flacăra.
— Știu focul. Atâta tot, spuse ea încet.
Se lăsă iar tăcere. Și apoi, fiindcă nimeni n-o mai întrerupea — fiindcă, pentru prima oară, toți o ascultau — Rita vorbi mai departe, cu glasul tot mai mic.
— Cândva am ars o carte. Nu pentru că am vrut. Eram mică și mă bucurasem prea tare. Și de-atunci… de-atunci n-am mai făcut nimic altceva decât să-nvăț cum să nu se mai întâmple.
Înghiți un nod din gât.
— Acasă am o sută de cărți. Niciuna n-a ars. Doar că nu m-a întrebat nimeni. Niciodată.
Domnul Bufniță se apropie încet. Era foarte bătrân și, în clipa aceea, părea și mai bătrân.
— O sută de ani am scris despre cuvinte, spuse el. Și uite că tocmai pe-al tău l-am scris greșit. Ți-am zis „primejdie” și-am pus punct. Dar tu nu erai un punct, micuțo! Erai o poveste întreagă! Iar noi nu ne-am ostenit să-ntoarcem nici măcar prima pagină. Iartă-ne!
A doua zi, dicționarele i-au pregătit Ritei un loc numai al ei: un felinar de sticlă, lustruit până lucea, în care flacăra ei putea sta liniștită lângă cărți, fără nicio teamă.
Iar serile, când Rita citea cu glas tare poveștile pe care le iubea, toată Pădurea urca dealul s-o asculte. Lumina ei caldă cădea peste rafturi ca un soare mic. Și peste o carte nouă, cu balauri aurii și corăbii pe copertă, pe care dicționarele i-o puseseră în brațe în locul celei pierdute demult.










