Claudia Duman participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Cluj-Napoca, România și are 40 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

CAPITOLUL 1

Prima mea frică

**După-amiaza aceea părea obișnuită**

Cincisprezece ani, ghiozdanul greu, gânduri mărunte: un test, o privire din bancă, miros de cretă. Drumul până acasă l-am făcut fără să-l simt. Pașii știau singuri calea. Am urcat scările, am pus cheia în yală și am apăsat clanța, convinsă că voi auzi imediat vocea ei din interior — rotundă, caldă, grăbită.

Am strigat.

A răspuns altcineva: liniștea.

Nu o tăcere obișnuită, ci un intrus, așezat în casă, răscolind aerul.

Am pășit pe hol.

Holul a strâns aerul ca pe o ușă grea. Zidurile s-au apropiat un deget. Cheia a scârțâit în yală mai lung decât de obicei. Inima a accelerat fără să întrebe. Mâna a căutat într-un reflex marginea ghiozdanului — o ancoră mică într-o mare care se ridica.

Ușa sufrageriei era întredeschisă.

Am împins-o.

Am văzut-o. Pe jos. Nemișcare curată.

Sunetul a ieșit din lume. M-am auzit doar pe mine: o respirație scurtă, fierbinte.

Am strigat numele ei.

S-a spart de pereți și a căzut pe covor, nevăzut. Nu s-a întors.

Am îngenuncheat.

I-am atins pielea: rece, ca o piatră scoasă din râu.

Covorul a fost moale sub genunchi, dar frigul s-a strecurat până în os.

Am luat mâinile în palmele încleștate. Erau o ușă încuiată pe dinăuntru, pe care am încercat s-o deschid, dar nu am reușit.

M-am uitat în ochi. Căutam un semn. Ochii nu mint, așa am învățat. Dar privirea trecea prin mine, dincolo de cameră, dincolo de lume.

În mine, o voce spunea:

— Ridică-te.

— Nu pot.

— Ridică-te.

Atunci mi-am auzit inima bătând neregulat, ca o pasăre prinsă între geam și cer. Am încercat să repar ceva, orice: am netezit o șuviță, am tras draperia, am vrut să așez lumina altfel, să schimb aerul, să rescriu scena, să aduc înapoi vocea. N-am putut.

Noaptea a venit ca un bandaj. Am adormit cu promisiunea că dimineața va aranja lucrurile, cum punem la loc manualele în bancă. Dimineața a venit. Nu s-a “aranjat” nimic. Nu exista capitol în manualul meu pentru asta.

Am așteptat-o. A doua zi. A treia. A patra. Zilele au trecut ca niște trenuri care nu opresc în gara mea. Am stat pe peron până la epuizare, cu biletul în mână, așteptând un tren care nu mai vine.

Între timp, casa a schimbat mirosul.

Paharele au rămas la aceeași distanță.

Pendula a ticăit mai tare.                                                                                        

Holul a rămas ușă grea o vreme, apoi s-a obișnuit cu pașii mei.

  Mirosul pielii ei dispăruse. Cana din care obișnuia să bea cafea rămăsese nemișcată.
Iar eu nu mai aveam pe cine să strig:
Mama.

Mi-a trebuit timp să înțeleg că prezența nu e garantată. Că nimic nu e „ținut cu șuruburi suficient de puternice” în viața asta. Că se poate rupe totul într-o clipă, indiferent cât de corect ai scris la test sau cât de bine ți-ai ținut promisiunile.

Nu mai sunt adolescenta cu ghiozdanul greu. Sunt femeia care știe acum: când nemișcarea îți vorbește, o asculți — fiindcă uneori absența e cel mai limpede adevăr.