Daniela-Ioana Călăuz participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Baia Mare, România și are 21 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Când mâna-mi crește-n sân

Când mâna-mi crește-n sân, ca iarba-n vânt de mai,
Și-n piept îmi bate-un tunet ce nu mai vrea să stea,
Se-ncruntă ceru-n mine, se-ntunecă în grai
Și gânduri fulgerate se-nchid în umbra mea.

Copacii-mi par dușmani cu brațe ridicate
Iar vântul, un blestem ce suflă împotrivă,
Și orice floare albă, și râul ce străbate
Mă sfâșie în furie, cu liniștea-i naivă.

Răbdarea sfarmă-n stâncile mele
Timpul, ca o stâncă, sparge-n mii de cioburi.
Ce-a fost lumină ieri e-un rug aprins sub stele,
Ce-a fost un dor curat, s-a prefăcut în vremuri.

Se frânge-n mine cerul în urlet de păcate,
Pădurea, ca o haină, mi-o sfâșii de dureri,
Mi-e sufletul o mare cu valuri răzvrătite,
Ce-și caută țărm blând și nu-l găsește-n veri.


Pirat

O să navighez oceanul în amurg
Cu mâini tremurânde pe vâsla de fier
Și valul mă scuipă în ceas lung
Dar strâng din măsele, vâslind în mister.

Pe stânci nevăzute se-ascunde o fiară,
Cu dinții de spumă și gheara de sloi
Mă latră din umbre, mă cheamă afară,
Dar eu mă înfing în furtuni și-n noroi.

Corabia-i veche, strivită de șoapte,
Nici nord ori sud, doar zarea subțire
Marea mă vrea, mă înghite în noapte
Și luna se stinge-n a ei mâhnire.

În fiecare undă-i câte o șoaptă,
O amintire veche, dusă spre apus,
Iar sufletul, barca prea-naltă
Se pierde-n zări, de jos în sus.

Valul mării, prea plin de ură,
Sfărâmă stâncile cu-al său strig
Că-n el se zbate o făptură
Ce rupe lanțurile din frig.

Se clatină pământul sub furtună,
Izboarele fierb din adânc dor,
Și cerul varsă-o ploaie fără milă
Ca lacrima unui titan omor.


22 ianuarie

Un vânt amar ce mai oftează,
Se scutură-n tăcere frunza grea
Pe timp uscat din gând s-așează 
Cu dor ascuns în umbra mea.

Faci să tremure salcâmii
S-au ofilit ochii în zăpadă
Și te-arunci, asemeni vremii
În iarnă, să te dezmiardă.

Greu trec vechile amiezi
Pe cerul gol, pierdut de astre
Dar eu caut în zăpezi
Măcar o mică floare…

Am stat sub cerul greu, pustiu,
Cu brațele întinse-n zare
Dar n-a rămas din chipul viu
Decât un dor ca alinare.

Eu mă prefac în nor retras;
Și cerul plânge-n miez de noapte
Aici te chem, ce vis rămas!
Răspunsu-i vânt, tăcere, șoapte.

Să-ți văd ochii tăi în prag…
Nu pot să văd culoare
Glasul tău, pierdut și drag,
Îmi umple ceasul de-ntristare.

Când iarna grea cu pumn de gheață
A stins luminile din noi
Și cerul s-a-mbrăcat în ceață
Am plâns sub crivăț și noroi.

Mă-ngân în ramuri, vântul mă destramă
Ca ceața risipită-n în asfințit
Și orice vis în mine se destramă
Vigoarea-mi de butuc nebiruit.

Se-nchină munții-n zarea-nlăcrimată,
Glasu-mi răsună neînduplecat
Ca valul trist în marea uscată
Strig șoapta sufletului zbuciumat.

Apoi Tăcerea, cruda nepăsare
-i umbra unui nor pe muntele pustiu
Și stau posac sub grea uitare
Un cântec frânt, un dor târziu.

Dar azi, și crângurile plâng
Cu lacrimi dulci de primăvară
Și flori de soare iar se strâng
În muguri viață se strecoară,

Dar sub zăpezi, doar fir de verde
În fiecare te-ntâlnesc
Sub cerul blând, ce nu te pierde
Chipul tău sfânt regăsesc

Dar printre norii grei și goi
S-așterne raza unei zile
Un vis s-aprinde-n inimă-napoi
Ca floarea ce renaște din argile.

Ești în foșnet de zăvoaie
În rouă și în inimi
Căci în bolta cea de grație,
Rămas-ai între Heruvimi.

Dulce-ți sărut a ta frunte
Și în năprasnicul ger,
Zbori înapoi către cer!