Doina Obrejanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Mereșeuca, Republica Moldova și are 68 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

 LA POARTA TIMPULUI

La poarta timpului de ieri,
În liniștea unei seri,
Rămas-au multe primăveri…
Ani mai grei și mai frumoși,
Ani puțin mai norocoși…

La poarta timpului de ieri,
Rămas-au pomii cei de meri
Și multe minunate veri…
Copilăria fără griji și acum
Călătorește undeva pe drum.

În templul timpului de azi,
Vezi măreția cea de brazi,
Urci scările, nici gând să cazi.
Te urci mai sus, cu siguranță,
Căci cheia ai de la speranță.

La poarta timpului de mâine,
Cu grijă te întrebi : „ Ce mai rămâne ? ”
Sfințești bucata cea de pâine.
Tot te gândești să reușești,
Binele să-l ocrotești.

Cu suflet mult și cu ardoare,
Înfrunți mereu cu-nverșunare
Acel mit cu aer rece,
Vâltoarea vieții care trece,
Iar valul timpului petrece.

Cu argintiu aripa lui 
Îmbracă clipa care nu-i,
Și-un bun cuvânt, ce ai să-l spui,
Zi de zi, cu timpul în față,
Creezi cu drag întreaga viață.

Tot contraste de culoare,
Calde, reci și visătoare,
Trepte urci pân-hăt în zare,
În contraste mici de viață,
Ca în dimineți cu ceață.

Iar în zilele de vară,
În pasteluri să vezi iară
Clipe mici și amintiri,
Clipe cu ai tăi copii,
Pline doar de bucurii.


SATUL MEU

Satul meu cu oameni buni
Și cu datini din străbuni,
Am fost mulți, pe deal, pe vale,
 Se-ntreceau prin mahalale,
 Astăzi, nu mai vezi un om în cale.

Corbii croncănesc pe sus,
Pleacă toți, unii s-au dus
Și covorul verde-au pus.
Tot pe rând se duc țăranii,
 În străini, rămân cu anii.

Și stau casele la rând,
De e ploaie, de e vânt,
N-ai cui spune un cuvânt.
Nu deschide nimeni poarta,
Anii trec, așa e soarta.

Numai cocostârcul vine,
Știe el unde-i mai bine.
Se rotește-n cercuri line,
 Să ne bucure pe noi:
- Satule, eu sunt cu voi !

                                 
SCRISOARE  MAMEI                                                                     

Îți scriu în gând în fiecare seară,
Port gândul ca pe-o grea povară
Și mă surprind în nopțile de vară.
Măicuța mea, timpul destramă nemilos,
Cu-o umbră deasă, tot ce-a fost frumos.

Tot mai departe, cu fiecare clipă,
Atinsă-n suflet de recea lui aripă,
El mă aruncă-n bezna lui cumplită,
Să-mi șteargă chipul tău ce mult ar vrea,
Dar el nu știe că-n suflet port icoana ta.

Nu știe că-ți scriu cu inima arzândă,
Că timpul crud își caută izbândă.
Cu tact de ritm de-o viață blândă,
În tot ce fac îți cer consimțământul.
Măicuța mea, e dur și mut pământul !

Te văd aievea, cu mâinile trudite,
Cu fața blândă, cu gânduri tăinuite,
Din veșnicia dorului ivite.
Măicuța mea, în gânduri mă topesc
Și-ascult frunzele de nuc ce îmi șoptesc.

În zori de zi, cu a timpului năframă,
Îmi șterg ochii și-ți văd chipul, mamă,
Strâng giulgiul transparent pe ramă.
Dar văd că asta-s Eu, cu firele cărunte,
Măicuța mea din timp, cu mâna ta pe frunte.