Nina Tudosă participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Măgurele, Județul Ilfov, România și are 41 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Scara de var și chihlimbar

Eram în vârf, o prelungire-a sevei de sub scoarță,
culegător de sfinți rotunzi în carnea verii noi,
cu poala plină de-o dulceață grea, ce mă răsfață,
și-un cuib ca o pupilă oarbă-ntre altoi.

O arhitectură fragilă de fire și de puf
păstra secretul sferic al lumii nenăscute,
iar eu eram ispita ce tremura-n văzduh,
mușcând din pulpa orelor tăcute.

Dar gravitația cărnii a cerut un salt,
o prăbușire-n pântecul de umbră și pământ,
și din mișcarea mea, din acel smuls înalt,
creanga s-a frânt ca un nespus cuvânt.

Cuibul s-a rupt și-atâtea lumi de var
s-au prăbușit în iarbă, împrăștiind abisuri,
gălbenușuri ca niște sori de chihlimbar,
sfârșitul cald al unor mari visuri.

Deasupra mea, în stol,
aripile băteau ca niște legi în noapte,
un cor de mame vechi
striga din cer sentințe nenumite.

În mine, fiara oarbă, acel impuls de miere,
își linge încă degetele pline de păcat,
mâncând dulceața fructului, ascunsă în tăcere,
în timp ce-n iarbă tot s-a sfărâmat.

Dar din mocnirea caldă a oului strivit
o dâră de lumină începe să pulseze.
Urcarea doarme încă. Din plânsul prăbușit,
materia învață iarăși să schițeze.

Păsările s-au stins în propria-mi suflare.
Sunt cerul, sunt dulceața, și vidul, și ecoul,
o pace dincolo de bine și pierzare
în care Dumnezeu Își reclădește oul.


Toaca de cuarț

Sub epitrahil de ploaie, în vidul meu moral,
sunt cruce la răscrucea sensului existențial;
din lemn izvorăște binele pe care-l întorc înapoi,
sub prohod de tăcere, spălat lent de șuvoi.

Bate o toacă de cuarț în amvonul fragil,
iar clopotul rupe din omul civil.
În întuneric binar, unde Eul stă exilat,
cresc mâțișori de lumină dintr-un gând nepătat.

Lalele de sânge înfloresc în mormântul de-acum,
sensul își sapă în rană un drum.
Nu „de ce-ul” ne ține, ci felul cum îl purtăm,
suntem pelerini ce, prin moarte, abia ne-nvățăm.

Un sărut fără gură pe buza abisului greu
mă mută din rană, prin har, spre Dumnezeu.
E trecere-ntru viață, prin trupul supus.
Învierea e-n Logosul viu, nu în cuvântul meu spus.


Epistolă către sine

În padocul toracelui
inima își molfăie propria spaimă,
o fiară legată cu lanțuri de dopamină,
așteptând înfierea promisă de Pavel.

Suntem o șaradă
unde rațiunea e un psihotrop de tăcere administrat sub limbă
pentru a domoli urletul celui ce vrea să fie.

Simt gustul alcalin al vinei,
o metanoia ce-mi inundă cortexul;
nu mai sunt doar un Dasein aruncat în lume,
ci o azimă dospită în cuptorul Marii Iubiri.

Privesc prin fereastra prin care
Dumnezeu Își privește propria operă, 
prin genele mele pline de praf.

Lumea pare un peisaj bucolic, 
un rai de mucava,
dar sub stratul de anxietate
curge un râu de miere.

Suntem o cununie
între lutul cel mai greu
și suflarea care n-are nevoie de plămâni 
ca să strige: 
Abba!