Elena Arsenie participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Comarnic, România și are 61 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes
1. Lenore
Peste-a soarelui orbire
noaptea pune stăpânire
și un corb, premergător,
zboară-alături de Lenore.
Glasu-i înduioșător
rupe liniștea pustie...
Ochii negri, de stafie,
cercetează împrejur.
Temerile prind contur,
din veșmânt îi rup cu gheara,
dezvelind trupul ca ceara.
Mersul ei urmează fiara...
Marea o înghite sorbul,
vântul pipăie ca orbul,
dar Lenore urmează corbul,
ca pe-un înger păzitor
ce-i va arăta răscrucea
spre tărâm nemuritor.
Umbra lui îi duce crucea...
Într-un ireal cortegiu,
zborul urcă pe solfegiu
și ecoul schimbă nota.
Pași de plumb urcă Golgota.
Dar în plânsul răstignit,
gândul ei nu a găsit
vreun motiv de condamnare...
Corbul o-nvăța să zboare...
Ah, ce tristă încercare
și ce somn neliniștit!
Dintr-odată... s-a trezit.
Încerca să se întindă,
urma visului s-o prindă.
Însă, zorii dimineții
au deschis portalul vieții.
Corbul ei, cu mintea goală,
lepăda veșmânt de smoală,
ce în vis l-a sechestrat.
Lepădare de păcat...
În lumina purpurie,
ochii negri, de stafie,
sunt cărbuni pentru descântec.
Teama i-a fugit din pântec,
după-un corb rătăcitor.
Liniștește-te Lenore!
2. Noapte de mai
Un stol de păsări prigonite,
de bufnițele hămesite,
rup frageda tăcere.
Într-un impuls de zbor orbit
ce se destramă-n asfințit,
trecând ca o părere.
Peste întinderea de stuf,
pășind, adulmecând năduf,
cu ochi sticloși ca hoții,
La mărginimea unor lacuri,
de după dune și hasmacuri,
pândesc flămânzi enoții.
În iarba aspră zămislit,
precum un fulger s-a ivit,
cu nările în spume,
Un suflet aprig ca furtuna
ce-n ochii negri-ascunde luna,
rătăcitor prin lume.
Prin întunericul obscur,
o mamă caută în jur
și pipăie cu botul.
Puterea ce i-a mai rămas
o-ndeamnă să mai facă-un pas,
să-și încălzească fătul.
Ca o parșivă lipitoare
care îl mușcă de picioare
este sălbăticia,
Dar mânzul nu se dă bătut,
sub vântul aprig ca un cnut,
respiră vitejia.
Alăturea îi sunt părinții
când își înfige-n viață dinții
cu-atâta-nverșunare,
Dornic de luptă-și ia avânt,
copita mușcă din pământ
când saltă în picioare.
O stea în frunte-i este rangul
pe care-l va purta mustangul
pe tainice cărări,
Unde îl va-ndemna curajul
ca să descopere mirajul
atâtor neîntâmplări.
3. Și totuși, aș avea curaj
Am toată viața în bagaj
și tâmplele cărunte,
și totuși, aș avea curaj
să mai urcăm un munte.
Să stăm la foc nestingheriți,
pierduți printre sihaștri,
și mai apoi, când regăsiți,
în ochii tăi albaștri,
Să contemplăm în asfințit
feericul apus,
iar marea ce ne-a despărțit,
să o privim de sus.
Și-n adăpostul auster
tu să-mi redai curajul,
să-nlătur teama și să sper...
să îmi desfac bagajul.
Sunt unicul moștenitor
al gândurilor mele,
dar dacă-mi vii în ajutor,
îți dăruiesc din ele.
La schimb, să-mi dai un trandafir
să îl așez în glastră,
să-nchidă ultimul zefir,
ușa, în urma noastră.
Și-n fața unui șemineu,
aș vrea singuri să fim,
pe vârf de munte, tu și eu
să stăm, să povestim...
Să profităm, de s-ar putea,
de fiece moment,
să nu rămâi în viața mea
un simplu sentiment.
