Elena-Sofia Gogiu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

O noapte la Operă

   Grecii antici susțin că oamenii erau odinioară creaturi sferice, perfecte și complete. Aveau patru mâini și patru picioare. Își trăiau viața în armonie. Erau…fericiți. Devenind trufași, au încercat să cucerească Olimpul. Drept răzbunare, Zeus i-a pedepsit despicându-i în două. Două părți distincte cutreierând Pământul. Au devenit triști, incompleți, însă, acel sentiment, cu timpul, s-a adâncit în sufletele noastre. Ne-am adaptat suferinței pentru a nu muri. Dar, în mod inconștient, încercăm să ne regăsim jumătatea. Nu cu toții reușim, iar alții sunt doar păcăliți de ei înșiși, crezând că au găsit acea persoană. Nu credeam că puteam vreodată să învățăm a muri. Până când eu am murit, am decedat, am pierit cu totul…Însă, cu spiritul. Am învățat, într-o zi de august, într-o oră în care soarele apune, într-un minut mai lung ca orice infinit. Acea zi a dispărut în neant…împreună cu mine.

   Mă legănam pe balansoarul din grădină, înconjurat de florile pe care bunicul prietenului meu le îngrijește cu atâta prudență în fiecare primăvară și la copacii ce trist își dezgolesc ramurile. Fiecare frunză cade prin fața mea, iar eu pierdut în gânduri, o văd întâmplător, o urmăresc leneș până ajunge pe pământ. Trist, într-o stare de liniște deplină, ca aerul după cea mai agresivă furtună, ca răcoarea ce se așterne după ploaie, privesc trandafirii ofiliți și putrezi. „Trandafirii uscați simbolizează moartea iubirii”, gândesc eu. Închid ochii și încep să reflectez la acea zi. Acea zi în care am murit, am decedat, am pierit… . Acum sunt doar o fantomă rătăcită printre sufletele vii ale muritorilor. Ce înseamnă, de fapt, să mori? Nu înseamnă să nu mai exiști. Când murim cu trupul, încă trăim undeva pierduți prin Univers. Să mori, înseamnă să ne fie furat sufletul, să putrezească, să dispară cu totul. Atunci, deși ființa noastră umană, corpul nostru mai funcționează, acesta devine doar un schelet ghidat de rațiune și nicidecum de un spirit dumnezeiesc. Deci, pot spune că am învățat să fiu și neuman. Sunt un neom. Înghițit cu totul de gânduri, îmi închid ochii.

   Pe 23 august, eram la un spectacol de operă. Nimic neobișnuit nu credeam că avea să se întâmple. Eram cu David. Spectacolul începe, luminile se opresc și se reflectă pe scenă, oameni selecți, muzică bună, mă simțeam bine. Râdeam în lojă cu David. Pe la mijlocul spectacolului, văd o domnișoară, o Veneră șatenă cu ochii verzi precum ai Medusei, cu un corp seducător, cu mișcări lente… . O urmăresc cu privirea, atras de ființa ei gingașă, neînțelegând cum, unde și când am mai văzut-o. Tulburat de această apariție neașteptată de sentimente, de arome și simțuri care mă încercau, îl întreb pe David dacă o știe. El nu o recunoaște, spune că mi se pare. O urmăresc încă vreo zece minute. Uitasem total că, în fața mea, artiști străluciți din întreaga industrie muzicală a secolului al XX-lea se etalau cu talentul lor fin. Însă, pentru mine, sursa de interes era această frumoasă femeie care mă provoca inconștient să o recunosc dintre atâtea pe care le cunoscusem. Brusc, se ridică și pleacă din loja ei. Uimit, mai ales de mine, de cât de speriat eram că s-ar putea să o pierd, mă scuz amicului meu și ies după ea pe hol. Mă iau, parcă hipnotizat, după sunetul tocurilor ei care răsunau zgomotos prin încăperile Operei. O văd, parcă prin vis, cum iese pe ușa aceea sclipitoare, impunătoare. Este un mister, și azi, pentru mine cum a fost în stare să părăsească clădirea atât de repede încât să nu pot să apuc să îi vorbesc. Ies, în grabă, afară după ea, însă strada era pustie și întunecată. În spatele meu, Opera strălucea, în contrast cu acea alee jilavă, de culori calde și luminoase. Intru demoralizat înapoi. Nu mai spun nimic toată seara, iar noaptea, imaginea ei de Fecioară mi-a apărut în vise, strigându-mă pe acele alei umede și obscure, căutând-o și căutându-mă și ea pe mine, dar lumina orbitoare a dimineții m-a trezit înainte de a ne reuni. Peste exact trei zile, eu cu David mergem la un anticariat din Centru fiindcă avea nevoie de niște manuale pentru universitate. Acolo, printre rafturile lemnoase, zăresc printre cărți, aceeași pereche de ochi verzi. Un raft ne desparte. Unul singur. Realizând că o privesc insistent, ochii ei precum două pietre de tsavorit au făcut prima oară contact cu ochii mei negri precum cărbunele. Un diamant în contact cu neînsemnate pietre neprețioase. Atunci am văzut-o pentru prima oară. Uitându-mă în ochii ei, am înțeles totul. Am înțeles-o parcă pe ea. Privirea ei îmi întindea nemărginita percepție a vieții. O cunoșteam din alte lumi, din alte zile și dimensiuni, din alte infinituri, iar acei ochi erau portalul către acel nesfârșit univers. Cred că ea a înțeles la fel. Comunicam. David își alegea cărțile și nici nu mă băga în seamă. Am profitat de moment și m-am dus să-i vorbesc. Acea misterioasă Madonă mă aștepta cu o carte în mână. Ținea, cu ambele brațe albe precum perlele, „La răscruce de vânturi”. Înțelege că am deslușit titlul și așază romanul la loc pe raft. Când ajung în fața ei, rămân mut. Ea, cuminte și inofensivă, aștepta să spun ceva. Trupul ei firav mă tulbura. Ea, amuzată de acea liniște penibilă, spune: „Ai uitat ce voiai să zici?” Surâd timid la acel comentariu, dar și de situația ridicolă în care mă aflam, însă curmat de vocea aceea melodiosă, îmi găsesc curajul să spun: „Am impresia că ne cunoaștem”. Ea, surâzându-mi cu buzele acelea roz trandafirii, răspunde: „Poate că ne cunoaștem”. Și pleacă. Nu știu cum, unde și când a plecat. A dispărut la fel de misterios ca la Operă, lăsând în urma ei doar un miros puternic de iasomie. Incredibil de șocat de acea ființă misterioasă, mă sperii crezând că delirez. Cumpăr cartea pe care a pus-o ea la loc. După încă trei zile, pe 31 august, sunt tot cu David, la bunicul său. Acesta are o fermă într-un sat foarte apropiat de oraș. Îmi place să vizitez acele pajiști fiindcă, în mijlocul acelei naturi sălbatice, pot să mă reculeg cu adevărat, să-mi adun gândurile și sentimentele. Neliniștit și răscolit în profunzime de acele ultime zile, găsesc un moment prielnic să fac o plimbare de unul singur pe dealurile înverzite. Cât timp urcam unul nu foarte abrupt, în lumina orbitoare a apusului, o zăresc din nou: splendidă, cu părul desfăcut fluturându-i în văzduh în ritmul firelor de iarbă și a volanelor rochiei care erau purtate de vânt. O aureolă de lumină o înconjoară parcă venind dintr-un vis. Când mă zărește, și eu o privesc de la acea distanță care o făcea să pară atât de îndepărtată, parcă muzica interpretată în acea zi la Operă începe și acum să ne cânte, iar mirosul cărților putrezite, vechi din anticar și a aromei ei de iasomie mă cuprinde cu totul, mă amețește. Nu numai urechile și nările îmi sunt invadate, ci și privirea de acele raze orbitoare de lumină care o învelesc ca pe un soare. Mă îndrept spre ea, ea stă pe loc. Mă așteaptă. Încet, cu pași mici și lenți, împins de vânt, mă apropi. Ajuns în fața ei, o recunosc fiindcă îi zăresc clar ochii. Tăcut, lipsit de orice putere, dar plin de forță, rămân și o privesc ca pe o operă de artă, ca pe o creație a lui Klimt, înconjurată de un fundal pictat de Monet. „Te recunosc acum”, spune ea.

   Ce s-a întâmplat după? Nu știu…Totul este vag. Este neimportant. Cred că atunci am murit. Atunci când, din spatele ei, a apărut ca prin minune un alt bărbat. Fața ei de porțelan, alb ca laptele se înnegrește de tristețe și acel deal la apus se transformă într-un loc părăsit, întunecat, cețos. Iar eu…mor.

   Îmi deschid ochii. Paralizat de amintirea zilei trecute. Lângă mine, nemișcat era David. Se uită la mine și nu mă recunoaște, dar știe unde am fost, căci el a fost acolo. El a fost și la Operă și la anticar, dar nu a înțeles. Nu a înțeles acea dinamică secretă între mine și acea femeie. Nu a înțeles că ea era sufletul meu pereche, cel de demult apus, de care zeii nemiloși m-au despărțit atâta timp. Acel bărbat, trimisul lui Zeus, nu mă va lăsa să o am. Nu mă va lăsa să o am…Să simți că lumea toată se schimbă, că ceva greu din suflet, de care nici nu erai conștient, se ridică, se evaporă precum aburul; să înțelegi atât de mult, atât de bine, să fii așa de fericit…așa de întreg. Deși, fără ea nu sunt complet, acea greutate inconștientă pe care oamenii o simt până la momentul de reverie al regăsirii, al unirii cu ființa pierdută, a dispărut. Pentru că acum știu. Pentru că am regăsit-o și ea m-a regăsit pe mine, iar acum nimic nu ne mai poate despărți. La această realizare, chipul mi se luminează. David, pierdut cu totul în expresiile mele din ultimele minute, mă întreabă cu grijă, speriat să nu mă zbuciume:

-Cine era acea femeie pe care am văzut-o ieri?

   Eu, zâmbind, cu ochii carbonizați privind petalele aromate și uscate ce cad din tufa de trandafiri, răspund:

-Eu eram.