Gabriela Gutiera Moldovan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Lopatnic, raionul Edineț, Republica Moldova și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

La Ciuperci

Mădălina și-a luat rămas bun de la picăturile de ploaie ce picurau încet la geam și a mers bucuroasă la culcare. Bunica i-a promis că vor merge la cules ciuperci în pădure a doua zi, pentru că ele cresc după ploaie. Demult își dorea, cu toate că buneii locuiau chiar la marginea unei pădurici, ea se juca doar în curte. A închis ochii și, cât ai clipi, deja se trezise, s-a privit în oglindă bucuroasă și vorbea singurică:

„Am mai crescut de aseară, cred că mă descurc și singură în pădure!”

A mers încet pe vârful degetelor să nu o zăpsească bunica, s-a încălțat în cizmulițe, a luat cuțitul special pentru tăiat ciuperci din dulapul bucătăriei, că acolo îi era locul, și-a luat coșulețul pregătit de cu seară, a pus în el un măr și o felie de pâine și a ieșit tiptil în curte.

— Hei! Lăbuș, hai să mergem.

— Dar bunica? Cum, plecăm singuri? Nu mi se pare o idee bună.

— Stai liniștit, sunt deja mare și pot merge fără însoțitor, mai ales că tu știi locurile pe aici, așa că ne descurcăm împreună, dar acesta va fi secretul nostru.

— Bine!

Au ieșit din curte, Mădălina a început să cânte și, bucuroși, se îndreptau spre pădure. În drum au oprit la râul ce bolborosea în vale. În malurile bătute cu mușchi, libelulele cântau refrenul zorilor. Rândunelele ciripeau sub cerul albastru ca o sărbătoare pentru ochi, numai bine de popas. Lăbuș s-a bălăcit în apă, iar Mădălina, de pe punte, cu părul fluturat de vânt, privea cum peștii săreau să prindă câte o rază de soare. În valurile râului se izbeau norii pufoși, o briză o înviora, broscuțele de pe mal ce ocăiau în cor, iar una mai îndrăzneață a început discuția:

— Oac-oac-oac! Ai venit la pescuit cu coșulețul?

— Nu! Plec în pădure după ciuperci.

— Nu ești prea micuță să mergi singură? Uite, eu și pe lac stau aproape de mama, să mă simt în siguranță.

— Nu sunt singură, sunt cu Lăbuș, iar el este cel mai de încredere prieten. Nu văd nimic complicat la culesul ciupercilor.

— Mmm… Ce să zic? Oaaaac-oac și drum bun atunci!

Soarele deja strălucea pe cer ca o pâine rumenă. Mădălina a intrat cu Lăbuș în pădure și au dat de o poiană mare ca din cărțile cu povești, cu iarbă verde-catifelat până la brâu, aburită încă de ceață, de tulpini agăța roua ca niște mărgele în jurul gâtului. Mugurii se transformau în flori, din care albinele sorbeau nectarul.

— Oau! Cât este de frumos aici! Miroase a copt, a ceva gustos! Miroase a praf de zâne! A, gata, am înțeles, aici se ascund zânele!

— Miroase a fragi, a mure și a cireșe sălbatice! i-a răspuns un fluture.

— Vai, și tu cât ești de frumos! Vrei să ne jucăm de-a prinselea?

— De ce ai venit singurică în pădure?

— Sunt mare deja și pot singură să culeg ciuperci, le-am văzut de zeci de ori în cartea cu povești și în desenele animat cum arată. Stai că te prind!

— Nu mă prinzi, nu mă prinzi!

Fluturașul zbura din floare-n floare, până nu s-a mai văzut. Mădălina cu Lăbuș alergau fără griji și fără să-și dea seama că se îndepărtau din ce în ce mai mult de marginea pădurii.

— Lăbuș, uite o ciupercuță! Uite ce frumoasă este!

— Nu cred că e bună, nu am văzut niciodată bunica să le culeagă.

— Cum adică? Uite, e exact ca rochița mea roșie cu buline albe!

— Asta și zic, aș fi ținut minte dacă le-ar fi cules bunica. Mai bine o lăsăm.

— Uite alta! Asta cu siguranță e bună! Vai, un gândăcel o ronțăie. Mi-e milă să-i iau mâncarea. Hai să căutăm alta.

— Salut! Nu este bună această ciupercuță. Ce faci singură aici? Nu te-am mai văzut niciodată prin pădurea noastră. Să știi că ciupercuțele se aseamănă între ele. Să deosebești ciupercile comestibile de cele cele otrăvitoare trebuie să ai un pic de experiență și cunoștință, nu cred că a fost o idee bună să vii singură în pădure. Cele bune cresc în alt loc, a zis un iepuraș ce a țupăit drept în față.

— Salut! Sunt Mădălina și nu sunt singură, sunt cu prietenul meu Lăbuș.

— Nu cred că prietenul tău se pricepe la ciuperci.

— În schimb, în doi este mai vesel. Poți să-mi arăți unde sunt ciuperci bune?

— Sigur! Abia ne mai jucăm, alergați după mine!

Au alergat toți trei, chicotind printre copaci, lăsând în urmă romanițe și tot felul de plante ce ofereau spectacolul de culori, în care se tăvăleau buburuzele, greerașii și gândăceii, până au ajuns în altă poieniță. La tulpina unui stejar, pălărioare albe, roz, cu marginele plecate, stăteau cocoțate pe piciorușe cu inelușe mici ca niște fustițe, parcă răsucindu-se, ademenind privirea. Iepurașul, văzând că Mădălina a cam obosit de la atâta alergat și nicidecum nu-l poate ajunge, și-a luat rămas bun.

— Mi-a părut bine de cunoștință! Te mai aștept!

— Și mie! Stai să te servesc cu o felie de pâine, că eu mai am acasă, dar tu mai mare nevoie ai de ea aici.

Mădălina cu Lăbuș, călcând prin mușuroaie, fericiți, continuau aventura.

— Am găsit! Am găsit! Astea sunt bune!

Mădălina a început să taie una câte una și să le pună-n coșuleț.

— Nu sunt bune! De ce crezi că stau lângă ele și nu le culeg? a zis aricelul ce se furișa din vizuina sa dintre crengi, acoperită cu iarbă uscată.

— Dar de ce pe toate, care le găsesc, spuneți că nu sunt bune? Eu cred că mă păcăliți. Tu poți să-mi arăți care sunt bune?

— Tot ce este bun nu tot timpul se găsește la suprafață și tot ce este frumos nu neapărat este și bun.

— Dar tu pe care le mănânci?

— Nu toate, care le mănânc eu, sunt bune și pentru tine. De ce ai venit singură în pădure? Ar fi bine să te grăbești spre casă, că cerul, încet, încet, aduce noaptea.

— Dar încă nu am găsit ciupercuțe. Poate găsesc mai încolo, că e mare pădurea. Uite-ți las un măr să mănânci, dacă tot ne-am împrietenit. Nu-mi este frică de noapte, că sunt deja mare, mai este și Lăbuș cu mine. În doi ne descurcăm. Te las cu bine!

— Caar-car! Eu zic să culegi flori, cu ele sigur n-o să dai greș. Fiecare floare-i unică, mirosul florilor de pajiște este un amestec de ciocolată cu rouă, de iarbă și liniște, de curcubeu cu soare, de vânt și cântecele păsărilor, a îndrumat-o corbul.

— Da, cred că așa o să fac. O să vin mâine cu bunica, ea cred că-și face griji pentru mine. Mâine o să fii aici?

— Sigur! Aici este casa mea.

Mădălina cu Lăbuș au pornit spre casă. Parcă fiecare cărărușă și fiecare copac le șopteau că acesta-i drumul corect, însă marginea pădurii era de negăsit. Primele stele au început să pâlpâie pe cerul nopții. Bufnițele începuse să zboare prin copaci ca fantomele. Luna stropea cu lumina ei pânza de păianjen ce se întindea pe frunzele ciufulite. Vântul mușca din ce în ce mai rece, rozătoarele se auzeu mai gălăgios. Mădălina a început să plângă.

— Bunicaa!!! Mi-e foame! Ajutoooor! Bunica, vreau acasă! Eu sunt doar un copil mic, niciodată nu o să mai plec singură de acasă.

Lăbuș s-a oprit în loc, că nu mai știa în care parte să meargă. A scurmat cu lăbuțele un culcuș, apoi a adunat în el niște frunze uscate.

— Hai să ne culcăm aici, vino lângă mine să ne încălzim împreună. Când se face ziua, plecăm acasă, poate între timp ne găsește și bunica.

— Dar cum o să ne găsească dacă e întuneric? Ea sigur își face griji, continua Mădălina.

Apoi s-a cuibărit lângă Lăbuș și a adormit suspinând.

— Mădălinaa! Măda! Hai, trezirea! Bună dimineața, frumusețe mică! Hai să luăm micul dejun și plecăm la cules ciuperci, cum ți-am promis.

Mădălina a deschis ochii, a privit în jur nedumerită și nu-i venea să creadă că dormise neclintită-n pătucul ei. A sărit în brațele bunicii și o ținea strâns de parcă nu o văzuse o veșnicie.

— Mi-a fost dor de tine! Nu o să plec niciodată singurică!

— Și mie! Dar au trecut doar câteva ore de când ți-am urat noapte bună, nu am plecat nicăieri. Ce s-a întâmplat, ai visat ceva urât?

— Nu! Doar te iubesc!!!