Gabriela Gutiera Moldovan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Lopatnic, raionul Edineț, Republica Moldova și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Octombrie

Ploile de toamnă îi aduceau aminte de el. Nu că l-ar fi uitat pe parcursul anilor, dar octombrie îi pronunța gândurile, le făcea mai clare, mai apăsătoare, ca și cum fiecare picătură ar fi șoptit numele lui. Îl simțea în sunetul ploii prelungi, în mirosul frunzelor umede, în pașii grăbiți ai oamenilor.

Îi rămăsese în suflet ca o amintire frumoasă, dar și dureroasă. Încă îl iubea. Îl iubea pentru felul în care îi tulbura gândurile, pentru neliniștea dulce pe care o stârnea în ea, pentru felul în care știa să o facă să creadă că este unica — chiar și atunci când voci șopteau că nu ar fi cel mai devotat, că fidelitatea lui era șubredă. Orbită de vraja lui, refuza să creadă. Se agăța de acea iluzie a unicității, ca și cum numai ea putea să-l țină. Era nebunatic, imprevizibil, dar tocmai în jocul acesta găsise farmecul unei iubiri cum nu mai trăise niciodată. Și totuși, acum, în fiecare octombrie, dragostea se întorcea doar ca o amintire, ca o carte citită de prea multe ori, cu pagini roase la colțuri.

De multe ori își spunea că timpul o va vindeca. Dar toamna nu ierta. Toamna îi aducea înapoi aceleași străzi pe care merseseră împreună, unde râseseră amândoi, aceleași ploi în care se sărutaseră pe fugă, fără umbrele. Totul părea să existe doar ca să i-l reamintească.

Își dorea să-l întâlnească. Ar fi vrut să-l vadă măcar o clipă nefericit.
Așa, poate, i-ar fi citit regretul în priviri. Să înțeleagă cât de mult greșise atunci când renunțase la ea.

Nu mai era aceeași fată timidă de odinioară. Între timp, își clădise un drum. Era jurnalistă. Își pusese sufletul și ambiția în fiecare pas și, cumva, reușise. Avea respectul celor din jur, avea independența ei, avea un rost. Nu depindea de nimeni, avea banul ei, libertatea de a lua decizii. Și cu toate acestea, o parte din ea încă mai depindea de amintirea lui.

El, în schimb, alesese alt drum. Un drum care, la început, părea mai strălucitor: o altă femeie, o altă viață, un alt oraș. Și totuși, în adâncul sufletului, ea spera că liniștea aceea afișată nu era reală. Ar fi vrut să-l știe prins între aparențe și goluri. Nu din răzbunare, ci pentru o confirmare. Pentru dovada că dragostea lor nu fusese doar o joacă, ci un adevăr pe care el nu avusese curajul să-l apere.

Și, cum universul îți aude dorințele, uneori le împlinește în cele mai neașteptate locuri. Ea nu se gândea atunci că răspunsul urma s-o aștepte la munte, într-o cabană unde fugise pentru a-și odihni mintea. Cabana mirosea a scorțișoară și cuișoare, iar aburii vinului fiert se ridicau din ceșca pe care o ținea între palme, încercând să-și aline frigul pătruns în oase după plimbarea prin pădure. Dincolo de geam, culorile toamnei se revărsau ca un tablou viu — roșuri aprinse, arămii ce ardeau mocnit, frunze galbene purtate de vântul rece al muntelui. Era una dintre acele zile în care timpul părea să se dilate, lăsându-i sufletului loc să respire.

Și atunci, ușa cabanei se deschise. Un curent rece tulbură pentru o clipă căldura din încăpere. Când își ridică privirea, îl văzu. El. Inconfundabil, deși schimbat. Tresări, iar inima îi bătu cu putere, ca și cum ar fi șters anii într-o singură secundă. Purta un palton gri, pe care frunzele ude i se lipiseră ca niște semne ale drumului parcurs până acolo. Pășea șovăielnic, căutând un loc liber. Se așeză la o masă nu departe de ea, cerând și el un vin fiert. Încerca să pară relaxat, dar ochii îl trădau. Erau triști. Părea un om obosit, stors de viață.

Ea îl privea pe furiș, cu un amestec de emoție și uimire. Ani la rând îl purtase în suflet ca pe un ideal neîmplinit. Își imaginase reîntâlnirea în atâtea feluri — unele pline de tandrețe, altele de reproș, altele doar de dor. Și totuși, niciuna dintre ele nu semăna cu această clipă.

Îndrăzni să se apropie prima.
— E liber? întrebă, cu o voce mai sigură decât s-ar fi așteptat.

El ridică privirea brusc, surprins. Pentru o clipă, ochii lor se întâlniră și timpul păru să se oprească. Apoi, un zâmbet aproape stângaci îi sculptă fața.
— Da, sigur… te rog, spuse, mișcându-și mâna spre scaunul liber.

Ea se așeză încet, ținându-și ceașca ce părea gata să-și verse conținutul, ca și cum ar fi fost chiar interiorul ei. În jur, cabana forfotea de glasuri și râsete, dar între ei se așternuse liniștea.

— Ce coincidență…, rosti el, încercând să pară degajat.

Ea îl privi atent.

— Coincidență? Nu. Pare mai mult o lecție a vieții. Se pare că universul a vrut să ne spună ceva. Sau poate tu nu ai spus tot. Ce faci? Cum ești? Cu cine ești aici?

— Coincidențele au un fel ciudat de a apărea atunci când ai nevoie de ele, răspunse el, lăsând-o să citească printre rânduri. Sunt bine. Am doi copii. Dar nu sunt cu familia aici. Tu cum ești? Unde te-ai cazat? Pot să te invit diseară la o cafea?

În timp ce vorbea, privirea i se întoarse spre ușă. O tânără tocmai intrase, cu obrajii roșii de frig, și se îndreptă hotărât spre masa lui. Îi atinse ușor umărul, într-un gest firesc, ca și cum locul acela îi aparținea dintotdeauna.

— Salut! îi spuse simplu, dar vocea ei trăda familiaritate, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nimeni nu observă prea mult apropierea lor.

El încercă să răspundă cu același ton relaxat, dar era vizibil că mintea îi rămăsese prinsă între două lumi. Se ridică puțin, făcându-i loc lângă el. Tânăra își scoase paltonul și se așeză, apropiindu-se de ceașca lui de vin, dovadă că gestul ar fi fost repetat de multe ori. Ea, femeia din fața lui, rămase nemișcată câteva clipe, ca și cum cineva ar fi apăsat un buton de pauză în sufletul ei. Și, culmea, inima îi era ciudat de liniștită. În cabana aceea, unde universul îi adusese față în față, înțelesese tot ce era de înțeles.

Ani întregi îl idealizase, îl așteptase în gânduri, îi construise scenarii în minte. Iar acum, în realitatea aceasta banală, el era doar un bărbat obosit, cu ochii triști și cu o altă femeie lângă el. Nu mai avea nevoie de explicații. Viața i le dăduse deja. Sorbi vinul ca pe apă într-o zi secetoasă, apoi mai comandă unul. Pentru prima dată, nu-și mai dorea să-l vadă nefericit. Îi ajungea confirmarea. Viața îi arăta, cu o ironie dulce-amară, că despărțirea lor fusese calea corectă. Își dădu seama că așteptase acest moment nu pentru a retrăi iubirea, ci pentru a înțelege, în sfârșit, că trecutul nu mai avea putere asupra ei.

— Îmi cer scuze, spuse ea aproape în șoaptă, ridicându-se încet, cu gesturi elegante, ca și cum ar fi vrut să lase în urmă o scenă care nu-i mai aparținea. Își luă paltonul și își înfășură eșarfa la gât. Pașii o purtară afară din cabană, iar aerul curat de munte îl simțea ca pe o eliberare neașteptată. Vântul aducea cu el miros de rășină, iar nu departe se auzea vuietul unei cascade. Se apropie instinctiv de marginea terasei și privi: apa se prăvălea peste stânci, spumegând în nuanțe argintii, ca un strigăt al naturii. În fața acelei forțe sălbatice și totuși eliberatoare, își simți sufletul oglindit. Tot zbuciumul, toată așteptarea, toți anii în care se întrebase „de ce?” se rostogoleau acum în prăpastia aceea de apă, spălându-se pentru totdeauna. Simțea nevoie de căldură, nu doar cea a soarelui care mângâia munții, ci de acea apropiere omenească, care te așază în siguranță. Îi revenea în minte îmbrățișarea bunicii, în care toată lumea părea că încape cu tot cu ulițe strâmte, pietruite, cu case, ascunse după grădini de meri și pruni, unde serile erau pline de cântec de greieri și vecinii îți știau numele ca pe o rugăciune. Își amintea cum, copil fiind, stătea lângă gura sobei, iar trosnetul lemnelor ardea parcă toate grijile, lăsând loc liniștii. Ar fi vrut să regăsească acum acel adăpost simplu și curat, o căldură care să-i spună fără cuvinte: „Ești acasă.”

Își scoase telefonul și apăsă un număr: Alex. El răspunse aproape imediat, cu glas cald:
— Bună, mă bucur că m-ai sunat.

Inima ei tresări într-un mod diferit. În vocea lui Alex nu era ascuns niciun joc al trecutului. Era acolo, simplu, prezent, cu răbdarea unui om care știe să aștepte.

— Eu mă întorc diseară. Mă întorc pentru totdeauna, spuse ea. Nu plecase niciodată cu traiul departe, dar sufletul îi rătăcise prin amintiri, prin așteptări. Era ca și cum ar fi recuperat o parte pierdută din ea însăși. Ca un pelerinaj care nu se măsoară în kilometri, ci în pașii inimii, drumul o purtase prin munți, prin cascade de întrebări, doar pentru a descoperi că adevărata destinație era prezentul.

Își dădea seama că nu există plecare mai grea decât aceea din propria pace, și nici întoarcere mai frumoasă decât aceea în siguranța unei iubiri care te primește fără condiții.

Un zâmbet îi înflori pe buze când îl auzi pe Alex răspunzând:
— Doamne, cât mă bucur! Să-mi spui când ajungi, să vin după tine. Poate luăm cina împreună, dacă nu vei fi prea obosită.

Atunci a înțeles. Uneori femeile așteaptă ani la rând confirmări de la trecut, fără să vadă că viitorul le bate la ușă. Se agață de iluzii, de povești neterminate, care par să aibă încă putere asupra inimii. Dar adevărata fericire nu vine niciodată din neliniște sau din așteptări dureroase. Ea stă chiar lângă ele, în mâinile celui care le privește așa cum sunt.

Și-a dat seama cât de mult înseamnă o siguranță: liniștea pe care o aduce un om care nu te face să te întrebi, care nu te obligă să ghicești sau să îndoiești, ci care rămâne acolo, constant. Dragostea nu se măsoară doar în pasiuni tulburi sau în furtuni de emoții, ci în stabilitatea de a ști că nu ești singură. Uneori, pasul dintre a fi rănită și a iubi cu adevărat e mic, dar esențial: e pasul dintre a trăi într-o teamă continuă de a pierde și a simți că ești deja acasă în brațele cuiva.

Înțelegea acum că nu intensitatea haotică a trecutului dă sens iubirii, ci siguranța aceea calmă, aceea în care nu există întrebări neîntrerupte, ci răspunsuri simple. Că iubirea adevărată nu cere sacrificiul liniștii, ci o împlinește.

Înțelegea că iubirea nu trebuie să doară pentru a fi adevărată. Că frumusețea ei nu stă în nopțile nedormite, în teamă sau în așteptări nesfârșite, ci în gesturile firești, mici și sincere, care construiesc un drum împreună. Adevărata dragoste nu seamănă cu un foc care arde și frige, ci cu o flacără, care luminează.

Și mai înțelegea că trecutul, oricât de intens, aparține unei povești încheiate, iar prezentul îi oferea șansa unei povești noi, în care nu trebuia să mai joace un rol, ci doar să fie ea însăși.

În sfârșit, își dădea seama că dragostea adevărată nu e o furtună care te smulge din tine, ci un adăpost în care, chiar și după cele mai grele zile, te poți odihni.

Coborând scările cabanei, cascada continua să se audă puternic, ca o inimă uriașă a muntelui. Ea zâmbea. Pentru prima dată, simțea că drumul ei abia începe.