George Băicoianu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Furculești, județul Teleorman, România și are 65 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Primenirea cuvintelor

În fiecare săptămână,
mama îmi primenea cuvintele
în albia în care, la început,
mă îmbăia pe mine.
Spăla cuvintele pentru că
ele erau agățate de pielea mea
ca o pânză străvezie, prăfuită
de țărâna de pe uliță,
pe care se mai lipeau,
ca niște păianjeni minusculi,
și unele cuvinte nepotrivite,
auzite mai ales în pălăvrăgelile
celor mai în vârstă 
în preajma prăvăliei.
Le spăla cu apă de ploaie
în care arunca un mănunchi de pelin,
apoi lua fiecare cuvânt primenit
și îl punea pe culme la uscat,
alături de hăinuțele mele,
ca să nu se simtă singure.
Cuvintele se uscau greu,
le vedeam cum atârnă jilave
câteva zile la rând.
După ce se uscau, intrau la loc.
Le simțeam ca pe niște furnicături.
Fiecare cuvânt nu intra oricum,
avea de trecut privirea mamei,
singura care le acorda permisiunea.
……………………………………
De când mama spală dantelele galaxiilor,
se lasă o rouă peste tăcerea mea amară,
iar ochii mei devin albia în care plâng.
Îmi primenesc acum dorul în propriile lacrimi,
lăsând secundele să miroasă a cer și a mamă,
în timp ce privirea ei, coborâtă dintr-o stea,
îmi primenește cuvintele în lumină.


Nimeni

Cobora o scară pe treptele ei,
Dar se întorcea pe o altă scară.
Nimeni nu știa, deși o priveau,
Câte trepte urcă și câte coboară.

Cobora o scară pe trepte de gânduri,
Dar se întorcea călcând alte trepte.
Nimeni nu știa, deși o priveau,
Dacă vrea să urce sau vrea să aștepte.

Cobora o scară pe treptele nopții,
Dar se întorcea spre ziua ce trece.
Nimeni nu știa, deși o priveau,
Dacă vrea să vină sau ar vrea să plece.

Cobora o scară pe trepte cu rod,
Dar se întorcea pe altele seci.
Nimeni nu știa, deși o priveau,
Dacă vrea o vară sau toamnele reci.

Cobora o scară pe trepte din psalmi,
Dar se întorcea pe ramuri umbrite.
Nimeni nu știa, deși o priveau,
Dacă vrea seninul sau nori de ispite.

Cobora o scară pe trepte din aripi,
Dar s-a-ntors cu dorul purtându-l  în spate.
Nimeni nu știa, deși o priveau,
Dacă vrea exilul înspre libertate.

Se suia o scară pe aripi de îngeri.
Nu s-a mai întors, avea un drum nou.
Nimeni nu va ști, deși o privim,
Dacă va fi frunză sau doar un ecou.


Asfințit lăuntric

Mi-s pașii mai înceți
Și mersul greu pe cale,	
Mă înconjor de umbre
Ascunse în petale.

Privirea-mi e în ceață
Și mâna mai beteagă,
Mă învelesc cu luna
Atunci când e întreagă.

Pe umeri simt granitul
Din viscolul de ieri,
Pe buze latră vântul
Fugit din primăveri.

Aripi dintr-un ecou
Spre asfințit sunt rupte,
Aștept nemărginirea
Din mine să se-nfrupte.

Mi-e răsăritul strâmb,
Pe tâmple vin amiezi,
Când florile de măr
Sunt gări peste livezi.

Culeg la miezul nopții
Luceferi de pe cer
Și îi chitesc sub pernă,
Să nu mă simt stingher.