George Băicoianu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Furculești, județul Teleorman, România și are 65 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Baticul de mătase

S-a făcut, nu știu cum, că în vara aceea timpul începuse să curgă mai încet, ca o apă de munte rătăcită prin câmpie. Mama mă privea ca pe o minune dăruită de Dumnezeu, dar o minune care nu voia să adoarmă decât dacă cerul cobora un pic peste ea. Și cerul meu era o bucată de mătase.

Era un batic pe care mama îl purta rar, de parcă se temea să nu-i rănească strălucirea. Când trecea pe lângă patul meu, lăsa în urma o dâră de răcoare, o boare care îmi atingea obrajii ca o mână nevăzută de înger istovit de zbor. Simțeam adierea aceea subțire, un fel de suflare de dincolo de lume, și atunci știam că nu mai sunt singur.

Întindeam mânuța dreaptă. O mână mică, ca o bucățică de lut încă fraged. Apoi apucam mătasea aceea care părea să aibă în ea tot răsăritul. O mototoleam sub bărbie, acolo unde se adună toate spaimele și toate speranțele unui copil, și o strângeam de parcă m-aș fi ținut de marginea unei corăbii. În clipa aceea, în ghemotocul acela de pânză fină și răcoroasă, se muta toată inima mamei.

Nu trecea mult și somnul venea peste mine, nu ca o noapte, ci ca o binecuvântare. Adormeam cu baticul la piept, și în mătasea ei se stingeau toate zgomotele lumii, rămânând doar bătăile inimii mele, care încercau să o ajungă din urmă pe a ei. Eram un copil care ținea în mână o fărâmă de rai, fără să știe că raiul se poate pierde într-o zi, la un cot de drum, printre lăstarii unei păduri străine.

Pe atunci, cuvintele mele erau încă necoapte, se împiedicau de limbă ca pruncii care învață să meargă. Eram peltic, iar gura mea nu putea să rostească rotunjimea lumii, așa că am botezat-o cum am știut eu mai bine, cu un nume care suna a descântec și a mângâiere: lelica. Era un nume moale, ca mătasea din care era țesută, un nume pe care îl strigam în gând atunci când întunericul de sub grindă începea să crească.

Lelica nu era doar un batic, era însăși liniștea mea. O strângeam la obraz și adulmecam în ea viața mamei. Mirosul ei nu era de parfum cumpărat de la oraș, ci un miros de sărbătoare și de trudă sfântă.

Mama o spăla în albie cu apa de ploaie, strânsă în niște căldări mari. Era apa căzută direct din cer, neîntinată de pământ. O mângâia ușor cu săpun de casă. Săpun primenit în curte, în care arunca mănunchiuri de pelin și alte ierburi de leac. Atunci, lelica mirosea a vrajă, a câmpie după furtună și a iarnă care se pregătește să plece.

Dar, dacă mureau grijile în mirosul de pelin, rămânea în țesătura aia ceva ce nicio apă de ploaie nu putea să scoată: gustul de sare. Căci în mătasea ei se zbăteau, ca niște păsări captive, toate gândurile nespuse ale mamei. Când o duceam la gură, simțeam sarea lacrimilor ei, scurse pe ascuns, în nopțile când tata era departe sau când pâinea era prea puțină. Lelica era, în același timp, și bucuria mea de copil, și batista de lacrimi a mamei. Mirosea a rai, dar avea gust de pământ frământat cu suferință.

Într-o zi, soarele s-a dat jos din cer mai devreme, lăsând loc unei neliniști pe care n-o înțelegeam. Plecam spre casa bunicilor, acolo unde timpul stătea ghemuit sub prag, dar drumul acela nu era un drum ca oricare altul. Îl parcurgeam într-o șaretă hodorogită, o rablă de lemn care scârțâia din toate încheieturile, de parcă se tânguia pentru toate greutățile lumii. Roțile tăiau praful cu un sunet de oase bătrâne, iar eu stăteam acolo, mic și neștiutor, strângând în pumn singura mea avere: lelica.

Dar soarta, uneori, are degete de vânt și ochi de umbră. Într-o curbă a drumului, sub zdruncinătura aspră a șaretei, pumnul mi s-a deschis fără să vreau, ca o floare care își leapădă petalele înainte de vreme. Lelica mea miraculoasă s-a scurs printre degete, ușoară și tăcută, ca o rugăciune uitată.

N-am simțit când a plecat. Vântul a luat-o pe sus, a jucat-o un pic deasupra prafului și a purtat-o până la marginea drumului, acolo unde pâlcurile de pădurice își scoteau primii lăstari, ca niște mâini de pământ flămânde de cer. S-a agățat de o creangă sau poate s-a culcat pe o tufă de măceșar, dăruind mătasea ei spinilor care n-au mângâiat niciodată pe nimeni.

Când am privit în palma goală, am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu pierdusem doar o bucată de pânză. Pierdusem mirosul mamei, somnul meu tihnit și vraja care mă ferea de rele. Șareta mergea înainte, scârțâind indiferentă, dar în urma noastră, printre copacii tineri, rămăsese agățată o parte din sufletul meu, pe care mama n-avea s-o mai spele vreodată.

Când casa bunicilor s-a umplut de plânsul meu, s-a cutremurat până și pământul de sub temelie. Fără lelică, eram ca un pui de pasăre căzut din cuib direct în gura unui șarpe hămesit. Bunica, femeie cu palmele bătătorite de sapă și sufletul călit în nevoi, n-a stat pe gânduri. În miez de noapte, când până și câinii tăceau de osteneală, a plecat la drum. S-a dus la nașa, singura care mai păstra în lada de zestre batice de mătase, rămase dintr-o lume care se pregătea să apună.

I-a cerut un batic, orice bucată de pânză care să semene cu minunea mea pierdută. Dar nașa nu era din neamul celor care dăruiesc fără să ceară sufletul la schimb. I-a dat baticul, dar în vara aceea a muncit-o pe bunica de parcă ar fi vrut să-i scoată toată vlaga din oase. A pus-o la secerat sub soarele care topea pietrele, la prășit până când spatele bunicii se curba ca o secere veche.

Era o socoteală strâmbă, așa cum e adesea viața la câmpie. Baticul acela, cumpărat cu trudă și umilință, ar fi costat mult mai puțin dacă bunica l-ar fi luat de la negustorii care veneau duminica la târg, cu căruțele lor pline de basmale colorate. Dar eu nu puteam aștepta până duminică. Somnul meu era un hău de negură care trebuia umplut pe loc.

Am primit noul batic pe post de substitut, dar nu mai era lelica. Avea aceeași răcoare, dar îi lipsea mirosul de apă de ploaie și de ierburi, precum și gustul de sare al lacrimilor mamei. Era o mătase străină, plătită cu sudoarea bunicii, un obiect care îmi aducea liniștea, dar care purta în el asprimea unei lumi în care nimic nu e gratis. Adormeam din nou, dar în visele mele lelica cea adevărată rămăsese agățată într-un măceșar de la marginea pădurii, undeva pe drumul dintre două sate, ca un steag alb al unei copilării care tocmai fusese înfrântă de realitate.