Ioana-Alexandra Popa participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Iași, România și are 31 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

In Tenebris

Când noaptea-și desface brațele materne
și trage cerul peste lume,
umbrele-i se cern pe-acoperișuri
si coagulează timpul,
încremenindu-l.
Liniștea-și trece acul 
printre coastele-mi înfiorate,
ca un verdict covârșitor,
iar inima-mi de sticlă
împrăștie cioburi cu 
fiecare bătaie.
Nu mă-ndur a strivi 
acest întuneric sacru
între pleoapele-mi.

Invitația selenară dezarmează mărturii,
încurajează trăiri, 
dezrobește pasiuni
și dizolvă temeri;
valurile nopții sparg toate zăgazurile.
Căci cum să mai văd limite, când
privesc nemărginirea-n ochi?

La capătul unei lumi
cufundate în transă,
scrutez orizontul de bazalt
și caut să deslușesc taina somnului.
Adierea mă străpunge
și mă dezmiardă,
ademenindu-mă, în cele din urmă,
în abisul negru.
Asemeni mării — 
noaptea, fioroasă și tandră,
îmi scufundă visele
în adâncuri(le subconștientului).
Expusă, capitulez sfârșelii
și-ntâmpin, familiar, 
întunericul nopții cu 
întunericul din piept.

În spatele fiecărei uși
e câte o singurătate.


Temeri albastre

Când Cerul se strângea în jurul meu,
Iar pașii-mi de copil goneau spre adăpost,
Mă micșoram sub ochi sfredelitori de zeu
Și căutam să mă ascund, dar n-avea rost.

Mă strecuram ca șoapta prin pereți ostili 
Spre-a-mi tăinui conștiința și fiorii,
Iar ei mă expuneau ușor, servili – 
Căci Cerul mă afla, cu tot cu norii.

Simțeam că mă absoarbe-acest colos tăcut
Cu cât mai abitir priveam doi iriși reci,
O-ntindere de-albastru spre necunoscut
Veghea si sancționa, încremenită-n veci.

De parcă m-acuza de ce-a-ndurat Pământul 
Pe care l-am călcat toți cu păcat,
Și-n liniștea care-nghițea gândul,
Putea strivi un suflet ne-nsemnat.

Crescând, privesc în sus cu-alt înțeles
La bolta care cerne clipe și destine, 
Și la misterioasele structuri ce se-ntrețes:
Văd brațe ce cuprind – de oameni pline.
 

 Focul mitologic

Cu ciocul însângerat,
vulturul Echidnei
își desprinde ghearele
înfipte în carnea lui Prometeu
și, străbătând văzduhul,
îmi vânează inima,
fiindcă a cutezat să ardă –
cu un foc mai aprig
decât cel cu care
Titanul a clădit civilizații.

Făptura mea de lut 
pulsează răzvrătire.