Karina-Simona Sidovici participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 51 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Provizoriu

 Prin viața lui trecuseră multe femei, nu știa dacă l-au iubit, dar au făcut sex cu el. Femei ușoare de pretutindeni, franțuzoaice, englezoaice, thailandeze, rusoaice, un fel de Scarlett Johansson sau Penelope Cruz, care îl făceau bărbat pentru câteva minute, apoi el le plătea recunoscător, ca un regizor al cartierelor necunos­cute de Dumnezeu. Femei cu trupuri vii și chipuri palide, femei de argint, femei de cristal, femei pe care nu le poți uita ușor, căci tristețea lor adâncă, era izbitor de frumoasă. El se simțea atras de această nerostită suferință a uitării de sine, pe care ele i-o dăruiau lui, sub formă de plăcere.

 Avea un zâmbet frumos și o privire caldă. Aproape că te puteai îndrăgosti de el. Era sigur în gesturile lui și de aceea erai și tu sigură că nu greșești iubindu-l. Pe vremea când eu l-am cunoscut, vorba vine, fiindcă în fond nu cunoaștem pe nimeni niciodată, purta plete. Era exact ca un artist, pe care l-aș fi putut vedea, dacă închideam ochii, pe o scenă mare și asta mă flata.    Cânta frumos la clape și de aceea eu, chiar mă oferisem cu primul prilej, să îi fac cadou un pian clasic, iar această idee a mea, lui i s-a părut ca o declarație de dragoste, dar nu, nu, declarațiile mele nu sunau așa. Cu timpul farmecul tinereții s-a mai dus, dar femeile îi treceau cu vederea, continuau să se culce cu el, din noblețe și pentru că știau că, după ce el pleacă, au cu ce să își plătească datoriile.

-În viața mea am cunoscut multe femei, de toate felurile și de pe toate continentele. Nu știu dacă le-am iubit….  

Constantin scoase o țigară și aruncă pe masă pachetul aproape gol.

-Amintirea trupurilor calde s-a șters, dar nu am uitat numele lor… Probabil că, așa ni se întâmplă nouă bărbaților, să uităm o parte semnificativă din farmecul și magia clipelor acelora, pe când femeile întotdeauna păstrează și în suflet și pe trup, ani în șir mângâierile noastre.

Îl ascultam calmă, cu un surâs de aprobare.

– Dar despre toate aceste femei, care mi-au dat pentru totdeauna o parte din ele, aș fi vrut să scriu un roman.

 Atunci când eu l-am întâlnit, voia să scrie un roman. Un roman structurat, îmi spunea el. Avea un nume de scriitor ce-i drept, și de aceea mi-l imaginam, autor de science fiction iar eu eram deja mândră că sunt contemporană cu el și cu iubirile lui. Constantin I. sau I. Constantin putea fi un nume de mare scriitor iar eu aș fi devenit prima lui iubită sau prima carte a lui. Îi spuneam dintr-o plăcere mai mult personală ’’ Cum ar fi să stăm undeva și tu, să nu faci nimic altceva, decât să scrii, iar eu să am grijă ca tu să scrii…’’, iar el îmi zâmbea și mă cuprindea cu privirea lui caldă ca o toamnă întârziată.

 Mi-ar fi plăcut să locuim într-o casă cu o grădină, cu o bibliotecă mare plină de cărți. Să am acces la toate lumile lui.

 Ca să scrii, ca să scrii bine, îți trebuie forță și eu simțeam la el cuvintele cum vin spre mine și se rostogolesc ca pietrele de pe munte, dure, neșlefuite încă, dar în căderea lor sensurile deveneau rotunde și aproape perfecte. Stăteam neclintită în calea lor, în calea cuvintelor lui, care loveau, izbitor de puternic, însă durerea aceasta, era sacrificiul unei poezii încă nescrise.

 Mă îndrăgostisem de independența lui și de spiritul liber, dar în fapt, el asculta supus, de legile nescrise, ale vieții prin lume. Nu cunoșteam încă, cât de imensă era inima lui.

-Te invit într-o altă lume, mi-a spus Constantin într-o zi, în timp ce fuma, iar fumul se plimba între noi doi, schițând, o legătură transparentă și nebănuită de nimeni.

-Mai departe de unde suntem acum?

-Foarte departe, acolo va fi casa  noastră.

-Și vom avea, o mare grădină, cu flori, un fotoliu din lemn și o bibliotecă?

-Acolo vom recupera anii noștri, Ana, anii trăiți pe continente diferite.

Casa grădină se construia numai în mintea mea, el își dorea casa de la capătul lumii. Eu chiar voiam să îl urmez, doar îl iubeam… și eu știam că depărtarea este un loc al tuturor, al celor liberi așa ca noi.

-Consumerismul şi corporatismul sunt cele mai periculoase boli ale perioadei actuale, îmi spunea el. Dacă ne sustragem lor, atunci am putea să fim autentici.

 Casa de la capătul lumii era chiar un concept frumos, care merita atenție și puteam să o integrez în visele mele, devenite ale noastre.

Constantin privi poza Anei…

Deschise din nou fereastra și privi dincolo de ea.

 Orbul pipăia nevăzutul și înainta precis pe drumul lui. El cunoștea inima pământului, o auzea cum bate prin asfalt unde se succedau și pașii lui. Și-ar fi dorit să vadă frumusețea, știa mai multe despre ea decât cei pe care el îi cunoștea și i-o descriau adesea. Era o taină pe care unele femei i-o pricepeau.

Constantin îl privea și știa că orbul acela e mai fericit ca el. Orbul, nu era orb pentru Dumnezeu.

Închise ochii și își imagină lumina. Deschise ochii și își imagină întunericul.

Închise din nou ochii și își imagină femeia. Deschise ochii și o văzu pe mama lui.

Închise iarăși ochii și își imagină spațiul. Deschise iarăși ochii și îi apăru golul.

Cum era mai bine încă nu se decidea, dar drumul cu ochii închiși era mai sigur și cu mai puține ocolișuri.

Constantin nu era un căutător neapărat al frumuseții, dar era un găsitor al ei.

 Sufletul lui de poet, se oprea uneori la ușa unei femei și nu pleca fără să îi dăruiască versurile potrivite ei. An după an, Dumnezeu îl aștepta, în camera lui de hotel goală, în care el doar singur cu inima lui ajungea.

Își sorbi cafeaua și deschise pianul.

Se gândi la orb și pipăi clapele. Închise ochii și sunetele începură să zboare ca păsările. Cântec de seară de Robert Schumann.

 Era 8 iunie, iar el știa că Robert Schumann se născuse chiar azi. O viață ca a lui marcată deopotrivă de tristeți înnebunitoare, frumusețe și bucurie extatică. Un bărbat sfâșiat de contradicții și complexitate. Un visitor romantic, un poet liric dicolo de marele său talent muzical cu un final trist, când s-a aruncat în râul Rin la 44 de ani, căci știa prea multe despre viață și despre moarte.

Acest Cântec de seară are 3 minute și jumătate.

Atât, cât orbul să nu se oprească din drumul lui.