Maria-Alexandra Butaliu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Craiova, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Cafeneaua poeților 

Și când Velarion scoate din buzunarul paltonului penița de iridiu,
Ceilalți șase scriitori contemplează asupra scrisorii cu sigiliu.
Gravitatea vocii sale face ca rimele din plicul de pe masă să tremure încet,
Iar printre aburul cald al cafelei îi e trădat chipul serafic de poet. 
 
În liniștea londoneză, la ora treimii divine, cu însemnătăți abstruse,
Se întâlnesc pentru citiri în rândurile până târziu compuse.
Scrum, fulare cu lacrimi pluviale și miros pătrunzător,
Asta încarcă încăperea parcă transfigurată de un straniu scriitor.
 
Grăbește-te, Velarion, sfârșitul întâlnirii e marcat de pătrimea îngerească,
Compoziția așteaptă decriptarea și cafeaua începe să se răcească,
O, tu, poet al bolții plumburii și muză a ubicuității,
Înlătură-ți aura de mister și recită ceea ce vor să audă cu toții.
 
Dar pentru întâia oară simțea că regatul de lirism rece îi este invadat
Și înghite în sec, în pofida expresiilor scriitoricești de care-i asaltat,
Ochii i se umezesc și privirea neprihănită mângâie stofa parfumată,
,,Vă fur mii de scuze, însă poezia din plic nu este finalizată”.
 
 Velarion părăsește subit localul scăldat în conversații literare,
Dar degetele-i feminine scapă stiloul la pragul de la intrare,
Clipa se-ncheagă-ntr-o crimă poetică cu caracter de rău augur,
Căci sânge albastru se scurge sub fața-i palidă și cerul sur.
 
Șase zile se varsă printre versurile celor șapte autori la fel de execrabil,
Iar timpul vegheaza tainic sub semnul unui anacronism inexorabil,
Velarion își ascunde dezonoarea în căldura fularului de cașmir,
„Poezia-mi este profanată și își dă ultima suflare de martir”.
 
În a șaptea zi, silueta pătrunde în cafeneaua cu miros de scorțișoară,
Însă absența scriitorilor îi face trupul puternic să tresară,
Se așază și săvârșește actul de naștere a unei elegii existențiale,
Figurile britanice din jur devenind simple ecouri astrale.
 
O, tu, poet al frunzelor arămii, scriitorii nu au mai fost zăriți vreodată,
Iar amintirea lor va fi mistuită rimă cu rimă în inima ta devastată,
La masă se află acum un tânăr boem îmbrăcat în cămașă și palton,
Ce citește-o compoziție lirică semnată doar „Velarion”.


Strada Donegall 

Odată ce coboară cortina vesperală în Belfastul mohorât,
Iar în St. Anne's răsună liturghia cu sacralitate de mormânt,
Entitățile nocturne încep să țeasă diegeze pe strada Donegall, în baruri,
Unde râsetele se scurg prin fum de trabuc, ferite de ceața dinspre valuri.

Doar două felinare lăcrimează bălți de galbenă lumină,
Săvârșind o dragoste interzisă, sfâșiată de rugină,
Muncitorii se dizolvă în pahare cu suferință și alcool,
Însă licoarea nu poate reumple golul din sufletele lor.  

Studenți în haine uzate pregătesc sindrofia muzicală,
Aruncă în șemineu cărți de literatură universală,
Iar sub mesele ce înconjoară flautele irlandeze,
Se prăbușesc câțiva bărbați și aspirațiile burgheze. 

Prăfuita Donegall tratează multe maladii sufletești străine,
Cu prețul năruirii ființei și al actelor clandestine,
Însă merită să devii totuna cu scrumul de țigară,
Când peste trupul inert ți se jură că nimic n-o să mai doară.


Măcelul de la Stockholm

Printre lumini nordice răzlețe și catedrale gotice,
Răsare noiembrie precum blasfemiile catolice,
Iar conducerea bieților suedezi ia o întorsătură nefastă,
Când coroana lui Christian al II-lea se reflectă în apă albastră.

Umbra viitorului conducător danez îmbracă pietruitul Gamla Stan,
În timp ce Stockholm încă glorifică fosta Uniune de la Kalmar,
Sub turlele robuste și ascuțite se adună cetățenii subjugați,
Înălțând abur de tămâie, ofrandă sfinților mult venerați.

Succesorul, profitând de moartea veteranului Sten cel Tânăr,
Ordonă uciderea celor mai influenți nobili-optzeci la număr, 
O decizie ce zguduie rozetele aristocrației suedeze,
Din groază rezultând geneza unei insurgențe burgheze.

Multă vreme și-a revărsat Stockholm lacrimile peste trupurile neînsuflețite,
Blestemându-l pe Christian, ce-și privea flegmatic mâinile împătimite.
Ecoul suspinelor agonice lovea arcadele ogivale cândva cafenii,
Iar șuvoaie de sânge se strecoară în ale golfului ape stacojii.

Însă propria-i cruzime îl sufocă pe rege și-i doboară tronul,
Suedezii închinând elogii celui ce preia acum controlul.
Gustav Vasa promite poporului că va vedea din nou cer senin,
Dar orașul celor treisprezece insule înfige o cruce în Klara Hill.