Maria Munteanu-Lazar participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din București, România și are 15 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

In terram nasceris, in terram reverteris

Liniște. Un copil stă întins în țărână, într-o baltă de sânge semi-închegat. Respirațiile lui sunt scurte și tăioase, agățându-se de ultimele urme de oxigen din plămânii săi inundați. Va muri singur și terifiat. Motivul pentru care nimeni din jurul lui nu-i dă atenție este pentru că majoritatea sunt prăbușiți sub ruine sau doborâți de gloanțe. Miros de carne vie și de moarte acoperă pământul, iar pe obrajii prăfuiți ai unei victime curge ultima lacrimă; plânsetele de jale străbat liniștea dimineții.

În depărtare, o ghiulea de tun. La câțiva kilometri, soldați încărcând arme. Și lor le e frică, până la urmă, majoritatea nu sunt nici ei nimic mai mult decât niște copii. Pictori, doctori, studenți, elevi, fii și fiice. Nici măcar nu știu pentru ce se luptă, dar mie nu mi-ar putea păsa mai puțin, deoarece am abandonat orice speranță. Lumea mea era otrăvită de la bun început și știu că nu există niciun scop în a repara lucrurile acum. La capătul pământului, mă simt izolată de toate. Chiar și înainte de război, toată lumea pe care am iubit-o m-a abandonat. Acum, restul sunt morți ori printre ruine. Fiecare persoană care a încercat să vadă peste acest val de singurătate al meu a fost izgonită de toată mizeria sufletească de dedesubt. O boală a firii pe care o căram cu mine și o împărtășeam oricui era destul de naiv să creadă că eram în stare de a fi mai bine.  Iar acum, când tot pământul este otrăvit din cauza Rezistenței, tot nu se găsește cineva care mă înțelege, așa că am lăsat pușca deoparte, am fugit din tranșee și am ajuns la marginea unui codru pe care l-am cunoscut odată. Eram aidoma unui câine vagabond care nu cunoștea altceva în afară de a mușca, însă nu știa de ce mușcă. Tot ce știa era că voia cu ardoare să fie iubit, dar era imposibil, pentru că avea un comportament…iremediabil. Oamenii au în natura lor tendința să întoarcă privirea de la marile tristeți ale lumii, de la cele mai patetice cazuri și de la suferința ce nu îi influențează. Presupun ca nimeni nu vrea să se uite la o rană deschisă. Și, având toată istoveala aceasta, epuizată de a mai suporta propria existență, pădurea la care mă uitam mă atrăgea și mai mult — pentru mine, arăta ca un spațiu de odihnă. Măcar pădurea nu putea să plece din locul de unde stăteam, repugnată de prezența mea ca toți ceilalți. Cum nu mai voiam să am de-a face cu suferința și agonia războiului, și cum situația era fără speranță, am decis să caut un loc de refugiu.

Cândva, demult, printre corzile universului, s-a născut codrul. De peste lacul nemișcat răsar frunzele lui mărețe, învăluite în muzică divină. Mi se părea un zeu antic ridicându-se semeț printre muritori. Și am stat ore întregi în fiecare zi să-i admir frumusețea, până când mi se părea că aceasta se uita înapoi la mine. Era o anumită oră din zi în care lacul din fața pădurii adormea, netezindu-i-se orice val de pe suprafață. Devenea precum o oglindă, imaginea pădurii reflectându-se în lac aproape perfect. Câteodată, dacă aveai inima frântă și obosită, legendele spuneau că în reflecție puteai vedea adevărata natură a pădurii — cea magică; deoarece în lacul acesta căzuse odată argint topit care se amestecase cu apa, oferindu-i abilități reflective. Atunci când muzica aceea sacră a început să-mi cânte încă o dată și faldurile magiei să se apropie de sufletul meu, am văzut un stârc în apă, o imagine a cărui trup nu exista nicăieri. Dincolo de suprafața lacului, se uita la mine cu niște ochi imposibil de umani, licărind cu viață, de parcă voia să strige ca să îmi spună ceva neasemuit de important, doar că era neputincios.  Și-a deschis aripile și a făcut o buclă în adâncimi, condus de vânturi invizibile. Apoi, s-a uitat la mine a doua oară și a început să meargă de-a lungul malului. Atrasă de această ființă stranie, l-am urmat; se îndrepta spre podul care mă despărțea de pădure, iar eu am început să alerg alături de el, posedată dintr-o data de o stare de urgență. Un vânt apărut de nicăieri a început să se întețească, cerurile au început să cânte mai tare, simfonia din capul meu asurzindu-mă, pasărea de lângă mine dând din aripi cu sete. Când am ajuns la capătul podului, apa din dreptul reflecției stârcului a început să fiarbă și, de acolo, animalul a răsărit la suprafață. Zbiera și bătea din aripile exagerat de mari, stând pe loc; se agita atât de rău încât iarba deasă de pe pod se pleca dedesubtul lui. A văzut că mă uitam nedumerită la el și a zburat până dincolo de celălalt capăt, făcându-se apoi nevăzut prin pădurișul des. Am alergat cu toată puterea pentru a-l prinde din urmă, dar în zadar.

Când am ajuns în deschizătura pădurii, unde vântul puternic de afară parcă nu mai exista, m-am simțit în sfârșit în deplină siguranță, orchestra asurzitoare transformându-se într-un murmur. Am rămas copleșită, numai atunci mi-am permis să las imaginile oribile pe care le-am văzut în linia de front să-mi zboare în fața ochilor. Am căzut în genunchi și am început să plâng încet, tremurând din tot trupul. Nu cerusem niciodată să fiu soldat. Nu mai voiam să mai lupt. Încet, ca un rănit și cu uniforma sfâșiată, am urcat panta de pământ din fața mea, adâncindu-mă cât mai adânc posibil în inima pădurii. Pe drumul îngust mi se părea că ramurile copacilor îmi mângâiau umerii, de parcă ar fi știut totul și ar fi vrut să mă aline. Cu cât mă îndepărtam maim ult de pod, cu atât foșnetul frunzelor începea să se asemene din ce în ce mai tare cu bătăile unei inimi.

În final, am ajuns într-un luminiș, unde m-a lovit puternic mirosul de sulf. Inima pădurii putrezea sub formă de mlaștină, un cerc aproape perfect de apă joasă și mâl, încercuit de arborii cei mai vechi și de câteva sălcii plângătoare, ale căror ramuri erau așa de numeroase încât se împleteau într-însele. Apa verde era acoperită de lintiță și nuferi albi, iar lângă mal, de papură și stufăriș, printre care mișunau broaștele cu mormolocii, câțiva șerpi mici de apă și ce păreau a fi sute de insecte. Mi se părea un portret al întunericului, trădării, urâțeniei și declinului moral în care mă potriveam perfect. Și chiar dacă aceste creaturi mișunânde erau o priveliște hidoasă de aproape, nu puteam să neg că, de la o mai mare depărtare, mlăștina mi se părea neasemuit de frumoasă și de liniștită; mă ademenea ca niciodată până acum. Sentimentul că nu mai voiam să exist pe cont propriu, că eram ostenită de viață și de lume, pe lângă frica imensă de scopul pe care l-am abandonat, s-au transformat încet într-o liniște sufletească stranie. Simțeam că orice aș face era lipsit de rost și că umbra mea infecțioasă omora orice peste care cădea; că puteam să fac numai rău și că tristețea cruntă mă urmărea într-un mod inevitabil, ca o ciumă. Mă simțeam ca un copil care avea nevoie de mama să mă țină în brațe, ca și când asta mi-ar fi rezolvat toate problemele și ar fi făcut să nu mă mai doară. Eu nu aveam acel confort, așa că am lăsat mlaștina și pădurea să mă țină în brațele lor în schimb.

A atinge iarba pădurii nu mi se părea îndeajuns; aveam nevoie să mă afund complet în pământ și să devin una cu ea, să respir în același ritm cu copacii, să fiu consumată de insecte și încolăcită de rădăcini. Cum viorile din melodie îmi sfâșie inima, am nevoie de buruieni să îmi sfâșie pielea și să se cuibărească în cutia mea toracică, de unde să iasă flori. A fi iubit înseamnă a fi schimbat, iar pădurea este singura care mă iubește, iar acesta este cel mai bun mod de a-mi arăta devoțiunea completă față de acest organism antic de lemn, ca o cutie muzicală de undeva prin creierul meu. Așa că mă așez jos, întinsă pe ferigile de lângă mlaștină și atunci, într-o stare undeva dintre veghe și somn, am o viziune. Mintea mă închipuie într-un spațiu complet alb, învăluit de o ceață groasă, de nepatruns.O figură luminoasă se vede în distanță, mergând spre mine. Emană o înțelepciune atât de mare și o dreptate atât de tăioasă, încât știu că nu aș suporta-o; cumva, povara acesteia mă sperie atât de tare, încât încep să fug de silueta misterioasă.

Între timp, trupul meu inconștient suferă transformarea care a început cu puțin după adormirea mea completă. Lipsa de oxigen mă sufocă, larve de țânțar îmi acaparează măruntaiele și prin ochii mei își fac calea florile sălbatice de câmpie, mrejele lor încolăcindu-mi mâinile și picioarele; liniștitor, dar…sufocant. Până la urmă, figurina din vis mă ajunge din urmă și îmi șoptește ceva. Este curaj în altă limbă, pe care nu o pot desluși. În adâncul meu, știu ce am de făcut și știu că trebuie să mă trezesc, oricât de multă pace mi-ar oferi mlaștina. Atunci îmi dau seama — în tot acest timp, putrezeam în loc să mă vindec. Am fost amăgită de iluzia falsă a păcii, iar acum mângâierile false mă dezgustă; în tot acest timp erau doar dovezi ale resemnării și lașității. Mă clatin în fața adevărului crunt care mă face să amețesc, întocmai spirtului pe o rană deschisă. O figură fantomatică mă trage afară. Această sirenă din fața mea (o făptură a imaginației mele, sunt aproape sigură), este translucidă, arătând de parcă pielea îi este făcută din sidef și praf de stele. Strălucește – este aceeași creatură din vis? Trăsăturile-i ascuțite sunt apropiate de înfățișarea unui om, dar ceva nu se aseamănă; sunt semi-umane și pe deplin minunate: tipul de frumusețe care îți vâră groaza în oase deodată, oprindu-te în loc. Pare o călăuză haină cu poftă de ceruri mai înalte și de șocuri zguduitoare. Totuși, ceva în mine nu poate nega faptul că sclipirea din ochii ei negri ca obsidianul este familiară. Seamănă cu soarele sau cu unduirea unui pârâu de munte.  Este o privire a unei dragi prietene pe care am întâlnit-o odată într-un vis. Poate acesta era motivul pentru care m-a ajutat.  Într-o fracțiune de secundă, trece prin mine ca fumul și dispare în vârtejuri printre frunzele întunecate ale arborilor; observ că nu mai sunt asemenea corpurilor din mlaștină; sunt din nou carne și os. Oare am fost făcută din larve și flori vreodată? Îmi aduc aminte de șoapta din vis, pe care am reușit să o deslușesc între timp. Îmi spunea că nu a venit încă timpul de odihnă și că dacă nu îmi înfrunt propria povară, mulți nu vor avea parte de acea odihnă niciodată. Fiecare are un scop, iar cei care fug de măreția acestuia, căutând calea mai ușoară de scăpare, vor fi mereu priviți cu mine de milă drept niște ființe speriate și obosite care nu au văzut motivul evident pentru a merge mai departe. Mi-am ajustat uniforma si mi-am primit soarta cum ar fi trebuit să fac cu mult timp in urmă.

Poate că nu am fost iubită niciodată de nimeni, nici măcar de pădure, și poate că nu aveam o fotografie cu mama sau cu vreo familie în cască, dar alții aveau. Și am hotărât că acesta era un motiv îndeajuns de bun pentru a pleca la luptă. Pentru copilul care a murit singur, pentru visele de sub ruine, pentru pământul otrăvit și pentru lumea destrămată. Din țărână ne-am născut și în țărână ne vom întoarce, dar sufletele noastre vor rămâne de-a pururi întipărite în stele. Războiul nu a fost niciodată bun, dar am decis că eu voi fi.