Marian Șenchiu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Vaslui, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Așa de trecut va fi fost timpul…

Gândurile mi s-au întunecat

până când  marea, Marea, s-a unit cu pământul într-o singură culoare ternă, iar cerul și-a dat ultimul cuvânt întunericului, suflându-și norii spre depărtările gropilor săpate-n suflete de ger și teamă…

Si așa de trecut va fi fost timpul,

încât zilele își vor fi văzut începuturile timide agățate de fereastra clădită de tine în gândul nespus și netrecut prin focul speranței, cum nici orânduirea zilelor nu s-a schimbat pe când alergai desculță în pântecul mamei, coborâtă dintre îngeri pentru a da lumină și speranță celor ce nu vor mai fi atunci când tu vei striga printre frunzele coapte de soarele toamnei, întru speranța renașterii spiritelor albe si neprihănite, cele care vor fi fost trecute deja pe firul timpului ce va fi fost să vină…

Atunci când vei îngenunchea într-o rugă șoptită, soră cu munții, soră cu apele curgătoare, soră cu iarba strivită de genunchii tăi, plânsă de lacrimile cerului și mângâiată de razele soarelui, trecută prin vânt și uscată de dorul dimineților trecute și viitoare,

așa de trecut va fi fost timpul…

Iar după ruga ta, oriunde privirea vieții se va fi îndreptat în timp, acolo spre nord găsit-a doar tăciune, spre sud doar piatră albă, spre vest lut roșiatic, iar spre est nisip pierdut sau adus de valuri, ce acum, din nou, se unește, cu marea, într-o culoare ternă, lipsită de început și sfârșit, fără glas și fără privire, fără speranță, fără iubire, căci

așa de trecut va fi fost timpul…

Țin minte că în ruga ta,

deși era vară, nu contenea să ningă cu apus în inimi, cu răsărit în iarnă, cu speranțe-n tocul ușii, fiori de dragoste-n idei, dor, doine îmbrățișate pe fularul prins de umărul tău într-o idee despre inexistența timpului, și al virtuții, și al neumbritului destin ce așază pe ramurile umbrelor frici, iluzii, îndoieli, lacrimi și uneori tăcere ce ne îngroapă în trecut, în uitare, în umilință, în mila față de cei ce vor fi trecut prin timp, față de cei ce vor fi să treacă, față de cei ce nu vor să zboare, să spere, să zâmbească, să creadă, să iubească, să moară, să se nască, să apună într-un răsărit de iarnă și să ningă, atunci când vara nu va conteni să vină din nou, cu soare, cu căldură, cu speranță, cu fulgi de nea imposibil a-i înțelege dat fiind timpul, cel inexistent, și cel al virtuții, al neurmăritului destin, prins de fular… în tocul ușii, deschise spre dor și doine îmbrățișate de noi, NOI DOI, în uitare, și-n speranța unui nou răsărit, de va fi iarnă, de va fi vară, de va fi toamnă, uitate toate-n primăvară.

Și-atunci, ce lipsă de speranță ne va fi încununat trăirile…

iar stele coborând spre noi ne vor fi învățat că tăcerea este… sfâșietoare recunoaștere a netrecerii timpului, a primenirii prin lipsa cuvântului, a zborului spre lumi necunoscute, netrăite, închipuite, dar nealese de noi pe drumul ăsta scurt al viețuirii prin naștere și moarte, prin păcat și Credință, prin răzbunare și iertare, prin înțelegere și-mbrățișarea semenului atunci când se va porni să ningă prin trecut, prin vară, prin inexistența timpului, căci…

așa de trecut va fi fost timpul…

S-a plâns astăzi pe mine cu nori, căci lacrimi nu mai erau, se risipiseră într-un gând ce nu era cunoscut de mine, și, așa străin cum era, a poposit și el, s-a așezat pe tristețea mea și mi-a spus să-mi întorc privirea, ca să poată să se topească pe haina asta veche ce-mi acoperă nemurirea tristeții, să-mi spună câte lacrimi a-ndurat, câte vise n-a visat, câte poteci n-a cutreierat din mila sfârșitului trecutului ce nu s-a-ntâmplat, atunci când pe mine s-a plâns cu nori.

Cu mâna dreaptă mi-a prins urechea dreaptă, cu cealaltă mână mi-a prins sufletul strâmb și-a plâns cu nori, cu umbre, cu picături de rouă, căci lacrimi în inimă n-a mai avut….

…. și-atunci, doar atunci, am înțeles, că nu sunt nori destui pentru tristețe, nici Sori eterni pentru zâmbete…. suntem doar noi, feriți de lume, feriți de viață și de ploi, plângând pre alții doar cu nori, căci…..

așa de trecut va fi fost timpul…