Sara Maria Grădinaru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Iași, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Prozodia sufletului

Vers cu vers mă nasc și pier, între sens și neființă,
Port în mine-un univers ce se frânge din voință.
Ritm cu ritm mă scriu și tac, lege vie, nespusă-n nume,
Sunt ecou ce se desfac între „a fi” și „a nu fi” în lume.
 
Sufletul , o întrebare fără margini, fără rost,
Se clădește din cădere și din tot ce nu a fost.
Nu-i armonie fără rană, nici lumină fără gol,
Fiecare clipă-umană poartă haosul în rol.
 
Mă destram în mii de gânduri, ca o partitură arsă,
Unde dorurile-s rânduri
Dintr-o viață neînțeleasă.
 
Și în liniștea adâncă, unde totul pare-nvins,
Simt o forță ce încă ține focul necuprins.
Nu-i tăcerea doar uitare, ci un mod de a renaște,
Unde fiecare stare altă lege își cunoaște.
 
Așa că nu-mi reduce ființa la un simplu adevăr,
Căci în mine, existența se rescrie efemer.
Și rămâne-n mine spațiul care nu s-a definit,
Ca un cer fără constelații ce refuză infinit.


Nonculoare	

Te-am iubit în mii de culori,
în mii de forme fără nume,
până când lumina din noi
a început să doară-n lume.

Am fost roșu, foc tăcut,
nu flacără, ci rană vie,
m-am ars încet, m-am prefăcut
în propria-mi cenușă târzie.
Și-n tot ce-a fost și s-a pierdut,
n-a mai rămas nici o menire.

Am fost galben, dor difuz,
o rază frântă-n așteptare,
te-am căutat fără răspuns
prin colțuri reci de depărtare.
Străluceam doar ca să-ți văd
absența tot mai apăsătoare.

Am fost verde crud și gol,
o rădăcină fără pământ,
m-am prins de tine în ocol
crezând că pot să te înfrâng.
Dar ai lăsat tăcerea-n rol
și m-a crescut doar din cuvânt.

Am fost albastru ,dor îngheț,
un cer închis fără scăpare,
m-am stins în mine fără preț,
cu inima cerând uitare.
Și-am înțeles, prea târziu poate,
că nu eram culoare 
ci doar o umbră de lumină
înainte de uitare.


Templu din cenuşă

Prezența ta a ars.
N-a rămas nimic viu.

Doar o lumină defectă
care pâlpâie cât să văd
că nu mai ești și mă lasă din nou în întuneric.

Umbrele au rămas.
Le strâng în pumni ca pe ultima dovadă
că n-am fost goală mereu.

Din tine resturi.
Scântei care abia respiră
și mor repede, de parcă ar ști
că, dacă prind viață, mă termină.

Trăiesc din ce rămâne:
ecouri reci, praf în plămâni, cenușă sub piele.

Am ales întunericul.
Nu pentru că m-a ales el,
ci pentru că distruge tot
și nu cere nimic înapoi.

Nu mai vreau să fiu aleasă.
Nu mai vreau să rămână nimic din mine
din care altcineva să învețe
cum se supraviețuiește pe ruine.