Tănase Ciurean participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Deta, județul Timiș, România și are 66 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

MAREA TRECERE

            Ușa s-a închis pe dinafară cu ultimul sunet pământean: un scârțâit ca o lopată de pământ aruncată peste timpul din urmă, o ferecare a trecutului și o detașare de tot ce s-a numit înainte viață, lumină, lume…Totul s-a schimbat și m-am simțit tras în vârtejul întunericului, dezechilibrat, imponderabil, fără nicio noțiune de orientare.

            Mă scufundam în lumea negrului, răsuflam ca și cum plămânii erau din plastic, totul ardea: sângele, tensiunea, inima, stomacul…

            M-am tras instinctiv în adâncul întunericului și singura întrebare pe care nu am vrut să mi-o pun a fost dacă ceea ce fac e lucrul care merită făcut.

            Apoi s-a așternut tăcerea.

            De dincolo de lumea știută, tăcerea reprezintă drumul de dinainte și drumul ce urmează, timpul parcurs și viitorul, regretele și speranțele, viața și rațiunea, nebunia gestului. Abia după ce ai decis, abia după ce ai început, abia după ce ești pus în fața faptului împlinit, abia atunci marele cronolog începe să bată ca și cum viața ta depinde de puterea de a te încadra în clipe, secunde, ore, zile…

            Încărcat cu de toate cele necesare unei călătorii de 28 de zile, ascuns în cutia de tablă de pe fundul vasului asiatic, mă las scufundat în întunericul atotcuprinzător, mă preling lipit de perete și mă așez fără să realizez poziția doar cu gândul să adorm…teama, emoția, disperarea sunt suficiente motive să mă determine să adorm. Impropriu adormit, mai degrabă o cloceală embrionară prin care toate trăirile mele sunt reduse la instinctul de a trece și peste acest hău existențial. Îmi simt bidonașele de jur împrejurul trupului, câte unul pentru fiecare zi și încerc să îmi găsesc poziția cea mai comodă în acest univers de întuneric în care nu există puncte de sprijin. Așez rucsacul cu toate cele lângă mine, și din când în când ating pielea unei bretele ca și cum mă calmează echilibrul ei staționar. Singurul lucru de la care nu am vrut să renunț a fost un ceas marca Seiko V primit cadou de la copilul meu Alexandru cu ani mulți în urmă, automatic și sfânt, care îmi va fi busolă în hățișul timpului ce vine. E singura legătură cu ora și timpul de dincolo de cușca de tablă, singura licărire de speranță și de ajutor. Adorm și încerc să nu mă gândesc la nimic…adorm și de fapt simt tot, aud tot, reacționez la orice sunet și mișcare…adorm fără să mă rup de realitate, în întunericul deplin, pleoapele se închid doar instinctiv, restul devine o stare de veghe… Degetele rămân în contact cu lucrurile vitale ca și cum din adâncul întunericului cineva ar fi interesat de micile speranțe și marile mele necesități. Răsuflarea nu se mai aude; doar zvâcnirea sângelui în tâmple mă face să nu mă pierd, singura dovadă că în lumea de dincolo de lumină, încă trăiesc. Încerc să număr pulsul și bătăile inimii, ca și cum fără o ocupație, nebunia mi-ar înghiți rațiunea, puterea de a gândi și odată cu ea, aș deveni un debusolat în largul mării, o urmă umană atât de ușor de șters sub primul val.

*****

            Nu mai pot!

            Și singura soluție este să îndrăznesc să fac ceva…ceva altceva, ceva altcumva.

            Mă sufocă mediocritatea vieții de zi cu zi, în care dimineața este doar un nou început în hățișul nimicurilor. Și fără să vreau mă consider un Ulise al propriei mele existențe în care alerg, mă zbat și seara constat că nu am rezolvat nimic; ba da, am mai îmbătrânit cu o zi, am mai ratat câteva oportunități, probabil am ales deciziile cele mai nepotrivite. Iar fiecare mic neajuns se transformă într-o tragedie existențială: facturi, bani, datorii, toate sunt nimicuri dar adunate dau o culoare maronie existenței iar ziua de mâine miroase a ceva neplăcut și jenant. Trebuie să fac ceva!

            Claudiu mi-a mai vorbit de această nebunie, dar e prea de tot. Să evadăm, să ne jucăm a doua șansă, să căutăm ce educația, viața și lumea nici măcar nu are habar.

            Claudiu, Claudiu…din prieten s-a transformat în viermele minții mele, apoi în speranța și sensul zbuciumului meu interior. Și să o luăm metodic ca la educație fizică:

Claudiu a mai îndrăznit evadări. Mi-a povestit de lumi altfel clădite: cu respect golănesc, cu apreciere și chiar cu incultura constructivă a celui ce-și vede de treaba sa fără să încurce, fără să deranjeze, care își trăiește drama și care nu vrea să fie nici donator și nici să îndatoreze. A evadat cu siguranța soluției finale. A evadat din lumea reală, și a ajuns în altă lume. La fel de reală doar că mecanismele sociale funcționau la alți parametrii: aveai șansa care aici nici nu visezi să o primești dacă nu faci compromisuri neonorante. În fond vreau doar să-mi trăiesc amărâta asta de viață, ciotul care mi-a mai rămas, după o înșiruire de dezamăgiri și superficialități neplăcute, compromisuri și lehamite. Vreau să respir realitatea fără teama că sunt urmărit și condamnat la nesupunere. Ce o fi Doamne, libertatea unei vieți trăite și pentru plăcerile tale mici și modeste?

Și atât aștepta Claudiu: povestea zile și nopți și alte zile întregi despre lumea de dincolo de ocean, în care trebuie să te achiți de obligații, iar ceilalți se obligă să nu te deranjeze. Doar atât! Dreptul meu la sclavie cu mențiunea că nu sunt înlănțuit în fel de fel de restricții, minciuni, hoții și golănii, obligat să nu le judec, să le ignor. Gata! Nu mai vreau să fiu ipocrit, orb și ignorat ca om, ca ființă, ca simplu muritor.

M-am săturat să accept dreptul lor să prăduiască, să mintă și să se scuze prin bâlbe, aroganțe jenante, iar eu să rabd și să mă prefac în orb și subnutrit intelectual.

Nu mai vreau să trăiesc doar ca să-mi plătesc facturile, medicamentele, costurile zilei și să aștept ziua de pensie ca pe un nou răsărit. Nu mai vreau să dau dreptate hoției bancare, golanilor inventivi care descopără noi soluții de furăciuni, noi reguli de calcul financiar prin care mi se dovedește obligativitatea să muncesc doar pentru ei.

            Și am decis!

            Îndrăznesc!

            Eu, care am fugit doar până la baie, eu care am vrut doar o viață normală, eu care am fost mereu supus ca un umil creștin, ei bine, eu, m-am decis să mă așez la linia de start în maratonul vieții mele. Vreau să-mi încerc șansa unei noi vieți! Să tai lemne, să zugrăvesc, să spăl vase ori babe ori să trag cu mitraliera. Dar aici, în aerul îmbâcsit de minciună, mediocritate și hoție, nu!

Claudiu mi-a povestit, m-a făcut să înțeleg, am hotărât!

            Evadez!

            Rămân în urmă toate și ca un veritabil purgatoriu, timp de 28 de zile voi trăi ascuns pe fundul unui vas transoceanic sub pavilion asiatic, într-o călătorie cu două variabile: o nouă șansă, o viață în modestie dar cu demnitate ori adâncurile oceanului, aruncat de echipajul jignit că și eu vreau să respir din aerul lor.

Mi-am învățat lecția, știu ce am de făcut, și doar atât îmi cer: să fiu împăcat cu mine însumi!

                                                                           *****

            În întunericul profund, cea mai mare revoluție a fost pornirea motoarelor vasului în care eram ascuns ca o speranță în lumea necunoscutului. Timp de 28 de zile, sunetul roților de vapor vor cânta prohodul ori vor anunța victoria îndrăznelii asupra mediocrității lașe a unei vieți de rob demoralizat.

            După ce a închis ușa de tablă, Claudiu s-a ascuns în alt cotlon, urmând să mă elibereze după ce trecem oceanul clandestin, ca o formă de precauțiunea: din doi măcar să reușim fiecare pe șansa lui. Doar atât îmi cer: să rezist, să nu mă rod pe mine însumi, să nu trezesc bestia din mine. Și asta doar prin transpunerea în lumea ideatică, în vis, în adâncul amintirilor frumoase și universul speranțelor.

Iar ca o nădejde a binelui, luminii și credinței, ceasul copilului meu mă electrizează, fosforul limbilor licărind ca o speranță că și mâine e o zi.

Apa o beau după învățămintele prietenului meu raționalizat, doar prin mici înghițituri, la ore exacte, educându-mi organismul să intre într-o nouă eră comportamentală, doar rigurozitatea poate învinge deznădejdea. Iar in flaconul golit ieri, astăzi îmi fac nevoile, rația de hrană este atât de redusă încât alte nevoi se vor transforma în deșeuri ascunse în pungi etanșe și fără miros jenant doar la câteva zile.

            Încet, zilele trec, în primele retrăiesc tensiunea îmbarcării: întâlnirea cu amicul lui Claudiu, cel cu ochi oblici, gălbejit dar vesel și plin de energie asiatică, ultimile lui indicații traduse de Claudiu cu accent pe temele imperative, apoi tensiunea incertitudinii…pașii grăbiți pe scările interioare, sunetul navei, mirosul ei specific ca o iubită de demult, și teama: teama că vom fi prinși, că nu vom rezista și cedând vom fi demascați, judecați și aruncați peste punte în hăul apei oceanului lumii.

            Apoi, după ceva timp, totul se transformă: întunericul absolut devine gri, sunetul motoarelor devine glasul roților vieții, iar țipătul sângelui în venele tâmplelor devine singura dovadă că încă exist sub formă umană.

            Și pentru că totul e doar un ciclu cu suișuri și coborâșuri, intru ca în vana cu apă fierbinte în lumea amintirilor frumoase, plăceri lăsate demult în urmă, în care adorm ori doar conștiința amorțește ca sub anestezia unei substanțe interzise. Și nu există timp, spațiu, doar voință și speranță. Fără mișcări, fără energie consumată inutil…doar mici răsuciri, mici încordări de mușchi și multe vise, amintiri, idei și planuri de viitor. Doar mintea are dreptul să alerge, să fie permanent conectată la o dimensiune doar de ea știută.

            Iar tu apari mereu în gânduri, în vise, în planuri. Știu că te-ai opus, că nu ai acceptat această ieșire din decorul monotoniei și mediocrității. Știu că nimic din ce urma după plecarea mea nu te va ajuta, rămâi singură cu toate greutățile, incertitudinile și marile probleme ale vieții de femeie matură. Și totuși, am evadat!

            Te-am iubit!

            Te-am iubit din prima clipă.

            Dureros și profund!

            Ca un sfârșit de lume, de suflet, de viață.

            Și te-am părăsit ca și cum te-aș fi otrăvit rămânând lângă tine. Ca un măr stricat ce distruge nevinovat toată recolta adunată în sac, neîmplinirea mea te-ar fi ucis încet dar sigur. Nu pentru sărăcia fără speranță, nu pentru insatisfacția și nesiguranța zilei de mâine ne-am luat. Ci pentru lupta și dorința unui bine nouă și copilului nostru am pornit cu roua în picioarele vieții împreună.

Și vorbesc cu tine în mintea mea anesteziată de întuneric și imobilitate. Și am drept la replici negrăite, argumente consistente, vise, speranțe, planuri ce le prezint repetitiv, mă blochez la un cuvânt, apoi reiau ca pe o strofă învățată pe de rost și uitată subit. Iar când obosesc, mă răsplătesc doar uneori și cu titlu excepțional prin lumina cadranului și ancorarea într-un ceas existențial, proiecție mentală a traseului parcurs printre valuri uriașe și țipete de motor turat la maxim.

            Organismul s-a acomodat cu bioritmul impus de întunericul profund și cu evadarea din realitate. Iar mintea, deja ronțăită de coșmaruri, se sprijină pe candela ceasului, cadou de la copilul meu. Și merg înainte!

                                                           *****

            Nu mă mai simt.

            Nu mai am corp, nici măcar spirit…ce-o fi credința? În întunericul de iad, sunt doar o carne, puls de sânge și alergări printre amintiri…nici tu, Doamne, simț de dincolo de lucruri, nu cred că sunt în stare să te visez, să cred în minunea că sunt e doar rodul tău, al legilor de nepătruns, fără început, doar și atât!

            Mă simt plutind dincolo de emisfere și atmosfere, poate chiar am ajuns undeva în spațiu și din mine au rămas doar acele 21 de grame de spirit…de mult timp nu mai am putere să-mi încălzesc sufletul la luminița ceasului copilului meu…simt peretele ce desparte cele două lumi, nu am miros, dar cred că ceva se împotrivește să merg mai departe.

            Și mă pierd într-un carusel al copilăriei, la un bâlci de demult în care ajung în prag de inconștiență, în limite umane și trăiri intense.

            Și simt cum mă detașez de trup, cum mă privesc prin întuneric și cum mă despart de o lume și trec într-o altă dimensiune…

            Cu ultimele energii, aud un zgomot nepământean, ușa s-a deschis, o mână m-a prins din plecarea mea spre lumini de stele și cuvinte neînțelese îmi biciuie auzul deja atrofiat. Mă simt ridicat, târât și cobor dintre constelațiile minții mele între pași târâți, mișcări de dincolo de ființa mea, pereți, leșin, gâfâieli, aer…

Înclin să cred că sunt aruncat într-un șanț undeva  și leșin…doar atingerea unei mâini știute și vocea lui Claudiu mă scoate din mormântul minții mele, mă dor pupilele, sunt un strigoi și nu pot nimic!

            Apoi încet, încet, redevin planeta Eu. Încet încet cred că efortul merită trăit omenește și dincolo de forțele firii, redevin uman…

            Claudiu mă strigă și simt disperarea din vocea lui: nu pot să răspund, doar geamăt prelung…e neputința țipătului din coșmaruri, e dorința de a reacționa, e dreptul la a doua șansă.

            Și scot un sunet de dincolo de lume, de dincolo de puterea vocii, de dincolo de viața trecută. E vocea noii vieți, e strigătul noului născut, e speranța și recunoștința.

            Simt că se liniștește prietenul meu și-mi permit luxul de a leșina. Controlat, conștient: trebuie să-mi iau rămas bun de la lumea celor 28 de zile, de la marginea ființei mele, de la hăul prin care am trecut. Iar restul a devenit doar o banală aventură, marea trecere ajungând o clipă de istorie pe care nimeni nu o va retrăi sau descoperi.

Îmi revin, leșin, redevin…