Carmen-Maria TOT participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Com. Giroc, Jud. Timiș. Îi dorim succes și îi mulțumim!

DE PE PLANETA NUMITĂ “ADAM”

Caut femeie romantică,
de încredere și mișto!                                           
Jumătate mireasă, jumătate tango.
Evident, care știe să aștearnă
lumină pe masă,
imediat ce intru în casă.
Care în voce are murmur de izvoare
și în strigăt cascade solare.
Cum ar veni:care pe care!
De la drum, pană la casă,
urma ei- metamorfozată în flori!
Pe buze, zâmbetu-i să topească ninsori!
Frumusețea ei, răpitoare,
să trezească la viață, sublim,
roșul întunecat din paharul de vin.
Degetele ei lungi, odihnite pe pat
să-mi aștepte doar umerii mei de bărbat!
Caut o Evă crestino-pagână
deplină!
Pe cât întuneric, pe-atâta lumină!
Noaptea, umerii ei albi să apună și luna!
O vreau doar pe Ea, care, sigur, e una!
Caut o femeie pentru amintiri.
Caut o femeie pentru sclipiri!
Caut urma piciorului ei
în apă, în foc și cenușă,
în dâra luminii plăpânde sub ușă!
Umbra ei cu umbra mea să se suprapună
ca yin și yang,
eu.... cum sunt eu,
ea să fie doar bună!
Dau acest anunț, fiind în impas:
Mă uit în spate, la Ele, toate,
mă uit în față la cât a rămas...
Caut în vise, caut în gând
în înstelare, în femeia de rând,
în fete ce vin, în tipe ce trec...
pentru că timpul cel vesnic
vreau doar cu ea să-l petrec!
Visez o formă cu totul perfectă!
Și parcă e Ea!
Sau, mă rog... pentru o vreme
mi se pare asa...
Dar dacă, totuși, există și-o știți,
Trimiteți-o de mine departe!
Închideți-o naibii într-o carte,
Izgoniți-o din lumea reală!
Alungați-o peste zări, în afară!
Ștergeți-i culoarea profunda, din noapte
cu buretele alb din zorii de zi!
Pentru că ce-ar mai fi căutarea
dacă Ea chiar ar veni...?

DEȘIRĂ-TE, MĂRGĂRITE!

Deșiră-te, mărgărite!
Cât un sunet vibrant ieșit din ritmul egal
al unor fraze ușoare.
Cât un detaliu de prim-plan
lucind tainic și cald,
la marginea minții,
filtrat printre gene,
blocat
în filmul alb-negru,
de mii de ori derulat.
Cât un gest, scandalos de potrivit,
neașteptat de egal si frumos
ce nu poate fi uitat,
precum, spre exemplu,
gestul de a-ți îndesa tutunul în pipă
într-o fatală explozie solară.
Cât a-ți asuma onestul pălmuit în public,
în loc de scuze, de nimeni cerute.
Cât gestul viu de a-ți murdari mâinile,
în rutina de a spăla și călca
straturile ordonate
ale universului tău.
Deșiră-te, mărgărite!
deșiră-te pe liniile magnetice
ale imperfecțiunii!
Pe fluxul și refluxul gurii inchise
atunci când îți ții respirația
și taci.
Deșiră-te până la înțelegerea
reținerii de a te expune,
atunci când toți te expun.
Pe Tine, Te,
dar nu Tu însuți.
Deșiră-te, mărgărite!
Printre coastele lui, frunze, verbe primare,
mere, șerpi și iubiri,
prin alunecarea visului de noapte
în faldurile draperiei ușoare.
Prin ceea ce găsești, fără să cauți
și e tot ce ai vrut!
Prin lipsa împăcării, dată de lipsa certurilor.
Prin urletul leului viu, închis neputincios
în savana de sticlă,
între antilope de sticlă,
după ecranul de sticlă.
Printre: eu sunt Eu și tu ești Tu!
Această separare fatală, în doua părți egale
decisa de viață și moarte.
Printre cuvinte cum sunt
"nu te iubesc, dar mă port ca-n iubire",
umplând, de marți până marți,
containerul gol
cu tot ce refuzi de la mine,
egal cu tot ce păstrezi și fixezi de la tine.
Luptând să găsești potrivirea dorinței
în forma perfectă, în tiparul gândit.
Deșiră-te, mărgărite,
în apă de spălat pe inimă,
înțelesuri plus gesturi mărunte,
secunde,
dantelă plus tocuri plus hohot de râs
și zâmbet iubit,
profunzime, gânduri, cuvinte
lumina lunii
niciodată văzută pe piele, pe viu.
Deșiră-te naibii în două secunde,
chiar dacă un secol te-ai tot înșirat!
Și repede,
căci am viața de trăit
mai mult decât timp de-așteptat!

DE RAMAS

Pui palma întoarsă în jos și pulsează pământul
bataia inimii lui e până în glasul
cu care te chem acasă
întorc ochii, e mâine
și ca să fie mâine, e apa, sunt boabe, o moară și pâine
o bunică pe prispa casei e singura temelie
care mai poate clădi boabe de grâu ca pe grâu,
Fără sa risipească restul de pâine
din el zidește o casă, un pat și o masă
lângă ea, a stat un bărbat. A plecat
nu l-a uitat
soarele, peste fiecare fărâmă de eu,
cu toți ai mei înăuntru, rasare
fiecare urmă înseamnă o talpă care a călcat
o cărare
fiecare cărare merge către o casă,
lângă casă e o cantă cu apă, o fântână,
o răsuflare
ia-mă și mâine de mână, până învăț să rămân
până învăț sa țes, ca bunica, covoare
până degetele mâinii devin albe și roșii
până pielea umerilor se respiră, pe sine, cu soare
împletește un gard
în jurul minelui tău cu tinele meu
și în mijlocul curții pune o casă
în mijlocul casei o masă, un pat și uite:
n-am mai plecat

DESPRE PUTEREA MEA

Aș putea lăsa timpul zilei de azi,
unde s-a așezat să se cearnă.
să ne scurgă, pe mine, pe tine...
Aproape aș putea zări,
urmărind printre gene, în taină,
rămășițele fals sclipicioase,
fir, cu fir, cu fir cum îngroapă
tălpile catifelate, degetele picioarelor
cu unghii roșii, pulpele frumoase,
genunchii calzi și rotunzi...
sau aș putea strânge pumnul, acum.
Și aparent neatentă să bag mâna
în buzunarul gecii de piele
cambrată pe linia taliei subțiri...
Toți ar înțelege, ca întotdeauna,
că dumnezeul zilei e femeie
căci numai una ca ea, dintr-un gest
ar putea amâna trecerea,
pășind relaxată, ușor neglijentă
cu gleznele la vedere, învelite intim
în ciorapul de plasa, ușor,
printre cuvinte scurte, soare, nimicuri,
inspirând și expirând încredere,
promițând atâția de mâine, încât a uitat
și amânând, ușor, promisiunea
până la sublimul stării de dor,
purtandu-și mâinile la vedere
ca pe două ofrande de dragoste.
Iar ziua de astăzi ar sta...
pentru că, știi, dumnezeul zilei e ea.
În zâmbetul ei, nimic din ce vrea
și tu nu ai da,
Doar promisiunea a tot ce ai cere...
Plus Timpul, pentru totdeauna oprit
în buzunarul gecii de piele.