Carmen-Maria TOT participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Com. Giroc, Jud. Timiș. Îi dorim succes și îi mulțumim!
DE PE PLANETA NUMITĂ “ADAM”
Caut femeie romantică, de încredere și mișto! Jumătate mireasă, jumătate tango. Evident, care știe să aștearnă lumină pe masă, imediat ce intru în casă. Care în voce are murmur de izvoare și în strigăt cascade solare. Cum ar veni:care pe care! De la drum, pană la casă, urma ei- metamorfozată în flori! Pe buze, zâmbetu-i să topească ninsori! Frumusețea ei, răpitoare, să trezească la viață, sublim, roșul întunecat din paharul de vin. Degetele ei lungi, odihnite pe pat să-mi aștepte doar umerii mei de bărbat! Caut o Evă crestino-pagână deplină! Pe cât întuneric, pe-atâta lumină! Noaptea, umerii ei albi să apună și luna! O vreau doar pe Ea, care, sigur, e una! Caut o femeie pentru amintiri. Caut o femeie pentru sclipiri! Caut urma piciorului ei în apă, în foc și cenușă, în dâra luminii plăpânde sub ușă! Umbra ei cu umbra mea să se suprapună ca yin și yang, eu.... cum sunt eu, ea să fie doar bună! Dau acest anunț, fiind în impas: Mă uit în spate, la Ele, toate, mă uit în față la cât a rămas... Caut în vise, caut în gând în înstelare, în femeia de rând, în fete ce vin, în tipe ce trec... pentru că timpul cel vesnic vreau doar cu ea să-l petrec! Visez o formă cu totul perfectă! Și parcă e Ea! Sau, mă rog... pentru o vreme mi se pare asa... Dar dacă, totuși, există și-o știți, Trimiteți-o de mine departe! Închideți-o naibii într-o carte, Izgoniți-o din lumea reală! Alungați-o peste zări, în afară! Ștergeți-i culoarea profunda, din noapte cu buretele alb din zorii de zi! Pentru că ce-ar mai fi căutarea dacă Ea chiar ar veni...?
DEȘIRĂ-TE, MĂRGĂRITE!
Deșiră-te, mărgărite! Cât un sunet vibrant ieșit din ritmul egal al unor fraze ușoare. Cât un detaliu de prim-plan lucind tainic și cald, la marginea minții, filtrat printre gene, blocat în filmul alb-negru, de mii de ori derulat. Cât un gest, scandalos de potrivit, neașteptat de egal si frumos ce nu poate fi uitat, precum, spre exemplu, gestul de a-ți îndesa tutunul în pipă într-o fatală explozie solară. Cât a-ți asuma onestul pălmuit în public, în loc de scuze, de nimeni cerute. Cât gestul viu de a-ți murdari mâinile, în rutina de a spăla și călca straturile ordonate ale universului tău. Deșiră-te, mărgărite! deșiră-te pe liniile magnetice ale imperfecțiunii! Pe fluxul și refluxul gurii inchise atunci când îți ții respirația și taci. Deșiră-te până la înțelegerea reținerii de a te expune, atunci când toți te expun. Pe Tine, Te, dar nu Tu însuți. Deșiră-te, mărgărite! Printre coastele lui, frunze, verbe primare, mere, șerpi și iubiri, prin alunecarea visului de noapte în faldurile draperiei ușoare. Prin ceea ce găsești, fără să cauți și e tot ce ai vrut! Prin lipsa împăcării, dată de lipsa certurilor. Prin urletul leului viu, închis neputincios în savana de sticlă, între antilope de sticlă, după ecranul de sticlă. Printre: eu sunt Eu și tu ești Tu! Această separare fatală, în doua părți egale decisa de viață și moarte. Printre cuvinte cum sunt "nu te iubesc, dar mă port ca-n iubire", umplând, de marți până marți, containerul gol cu tot ce refuzi de la mine, egal cu tot ce păstrezi și fixezi de la tine. Luptând să găsești potrivirea dorinței în forma perfectă, în tiparul gândit. Deșiră-te, mărgărite, în apă de spălat pe inimă, înțelesuri plus gesturi mărunte, secunde, dantelă plus tocuri plus hohot de râs și zâmbet iubit, profunzime, gânduri, cuvinte lumina lunii niciodată văzută pe piele, pe viu. Deșiră-te naibii în două secunde, chiar dacă un secol te-ai tot înșirat! Și repede, căci am viața de trăit mai mult decât timp de-așteptat!
DE RAMAS
Pui palma întoarsă în jos și pulsează pământul bataia inimii lui e până în glasul cu care te chem acasă întorc ochii, e mâine și ca să fie mâine, e apa, sunt boabe, o moară și pâine o bunică pe prispa casei e singura temelie care mai poate clădi boabe de grâu ca pe grâu, Fără sa risipească restul de pâine din el zidește o casă, un pat și o masă lângă ea, a stat un bărbat. A plecat nu l-a uitat soarele, peste fiecare fărâmă de eu, cu toți ai mei înăuntru, rasare fiecare urmă înseamnă o talpă care a călcat o cărare fiecare cărare merge către o casă, lângă casă e o cantă cu apă, o fântână, o răsuflare ia-mă și mâine de mână, până învăț să rămân până învăț sa țes, ca bunica, covoare până degetele mâinii devin albe și roșii până pielea umerilor se respiră, pe sine, cu soare împletește un gard în jurul minelui tău cu tinele meu și în mijlocul curții pune o casă în mijlocul casei o masă, un pat și uite: n-am mai plecat
DESPRE PUTEREA MEA
Aș putea lăsa timpul zilei de azi, unde s-a așezat să se cearnă. să ne scurgă, pe mine, pe tine... Aproape aș putea zări, urmărind printre gene, în taină, rămășițele fals sclipicioase, fir, cu fir, cu fir cum îngroapă tălpile catifelate, degetele picioarelor cu unghii roșii, pulpele frumoase, genunchii calzi și rotunzi... sau aș putea strânge pumnul, acum. Și aparent neatentă să bag mâna în buzunarul gecii de piele cambrată pe linia taliei subțiri... Toți ar înțelege, ca întotdeauna, că dumnezeul zilei e femeie căci numai una ca ea, dintr-un gest ar putea amâna trecerea, pășind relaxată, ușor neglijentă cu gleznele la vedere, învelite intim în ciorapul de plasa, ușor, printre cuvinte scurte, soare, nimicuri, inspirând și expirând încredere, promițând atâția de mâine, încât a uitat și amânând, ușor, promisiunea până la sublimul stării de dor, purtandu-și mâinile la vedere ca pe două ofrande de dragoste. Iar ziua de astăzi ar sta... pentru că, știi, dumnezeul zilei e ea. În zâmbetul ei, nimic din ce vrea și tu nu ai da, Doar promisiunea a tot ce ai cere... Plus Timpul, pentru totdeauna oprit în buzunarul gecii de piele.

Categorii:Concurs de Poezie