Mihai Munteanu participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din București. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Auto-diagnostic

Am înghițit un tractor
Și în noroiul visurilor sparte,
S-a împotmolit și roade.
 
E în cap, e în stomac,
E-n suflet,
Sau e doar ecoul huruit și putred?
 
Nu știu!
Dar sunt sigur că mă doare,
Durerea mă scutură în interior,
 
Iar vârtejul născut din fior,
Răscolește locuri
Pe unde treabă n-are.
 
Culc pleoapele una în alta
Și doar sper
Să îmblânzesc răscoala.
 
Stare de om, e viață, 
Învinge voința,
Sau va învinge soarta oare?
Care e soluția?
Care e boala?

Conștient că sunt… un ciot?

Tu, tirană providență, ce m-arunci în nori la soare,
Iar în lipsa îndurării, mă preveli adânc în mare,
E minusculă suflare a pământului, ce-s eu
Și jonglezi în nepăsare c-o creație de zeu.
 
Cu micimea mea prea oarbă, mă înec în Univers
Ca o frunză prăpădită pe lățimea unui șes
Și mă zbat în aroganță să-nțeleg, să fiu uimit,
Mai întreb într-o speranță, de un soare răsărit.
Nu-mi-e dat, căci  nu o merit, și doar știu că nu o fac.
Pot să strig, chiar pot să urlu, tot ce fac este să tac.
 
Ce mai am? Ce-mi mai rămâne? Conștient că sunt un ciot
Sau un ciob de apă frântă în al fluviului cot?
Doar în ritm de disperare, pe un ton de-amar adânc,
Pe un mal al deznădejdii, într-un suflu eu plângând.
 
Dar din lăcrima cea rece, ce se scurge în plămâni,
Ce mă-îneacă, mă sufocă și mă-înjunghie cu spini
Aș uda o plăntuliță, să îi dau în sus avânt,
Să o cresc, s-o pun pe masă, s-o privesc cu-n singur gând,
Nu-n zadar s-a zis lumină, și lumină s-a făcut,
Iar din urmă ce veniră toate scopul și-au avut.
Sunt prea mic să umblu singur, supărat pe Univers,
Sunt prea slab să țin cu pieptul dezolantul Neînțeles.
Ce mai am? Ce-mi mai rămâne, conștient că sunt un ciot?
Mă...încred. Doar asta pot.

Pronume

Eu, tu, ei, ele, voi și dânsul, noi.
Toți nebuni!
Și vrem să fim mai buni,
Mai buni și mai puțin nebuni
Tot mai buni...cei mai buni.
Buni cu lauri și cununi.
Tot nebuni.
Doar El e bun.
Bun cu lauri și cununi.

Tic sau tac?

E liniște și-n liniște vreau să fiu și eu,
Dar nu pot, căci nu mă vrea,
Nu sunt demn și așa am fost mereu
Nu sunt liber în voința mea.
 
Alerg, alerg într-o silită nepăsare,
În spate praf, în față speranțe
Când ajung? - e singura întrebare?
Ce mă fac? - mai am doleanțe?
 
Îl aud, îl văd, îl simt în fiecare pas
Și ticăitul lui mă frige,
Căci m-a-nrobit și-s robul unui ceas,
Iar lacătul se tot încinge.
 
Iar eu strig la acele-i prea crude
Aibă milă le-aș ruga
Ignorante-mi spun că-s surde
Are rost a mai striga?
 
Tic sau tac, mai bine tac...
Sau....tic!?