Tudor Ranco Pițu participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Timișoara. Îi dorim succes și îi mulțumim!

Frunzele

Stau și mă uit la natură.
Văd frunzele cum cad din copaci,
cad și se lovesc de asfalt.
Îmi imaginez că le doare...
Le compar cu oamenii
și-mi pare și mai rău.
Văd frunzele cum sunt părăsite
și uitate pe asfalt.
Sunt lăsate acolo, sângerânde.
Stau pe bancă în natură
și mă uit la frunzele care cad.
Mă pun în pielea lor
și mă doare
când mă gândesc
la cât de mult seamănă cu oamenii,
la cum oamenii sunt uitați
și la cum oamenii uită.
La cum oamenii sunt părăsiți
și lăsați să cadă spre sfârșit.

Nimeni

Ești frumoasă și te văd
Cum de departe vii
Și temătoare te apropii,
crezând că nimeni nu te vede.
Stând și analizând,
observ că începi să tremuri tare,
Foarte tare,
Când realizezi că nu primești aplauze
Si că ești pierdută-n mulțimea normalului.
Vii cu capul plecat,
Cu rimelul curs până sub obraji,
Cu rujul întins și evident,
Cu genele prea lungi, sudate cu lacrimi.
Eu sunt un nimeni în mulțimea prin care tocmai ai trecut,
Dar sunt și singurul care te-a văzut de la început,
Te-am văzut așa cum ești,
Fără miraculoasele culori artificiale

Dorul cerului

Ești o rază de soare
printre pete de întuneric.
O bucată de cer
s-a desprins și a căzut,
lăsând în urmă un mare gol.
Tu ești o stea pe pământ.
Faci cerului să-i fie dor.

Note muzicale

Îmi imaginez note muzicale pe pereți.
Note întregi, optimi, doimi, șaisprezecimi.
Toate cântă pentru tine.
Eu nu îți voi spune
că te vreau lângă mine...
Nu acum.
Acum aștept să auzi muzica
și să te lași purtată de ea,
să te aducă acolo unde
eu nu am putut,
deși am vrut...
Să te aducă lângă mine,
pe această hârtie timidă
Ca o geană ce tocmai mi-a căzut.