Concours de prose

Claudia Ene, Proză Scurtă, Grupa IV

To read the creation of Claudia Ene, request a translation by clicking the „Translate” button.

Claudia Ene participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Giurgiu, Romania și are 45 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
                                                                     Fiindcă nu avea pantofi…
                                                                                                                          Prof. dr.  CLAUDIA ENE 

	Dimineață de vară. Din pasta aerului răcoros răzbat strigăte de păsări. Un guguștiuc singuratic își cheamă perechea, iar graurii fluieră în zboruri săgetate printre blocuri. Se trezește și ea matinal, ca de fiecare dată. Patroana pleacă după marfă și trebuie să fie în magazin mai devreme. Lucrează într-un sehaș – magazin cu haine la mâna a doua, foarte căutate în acești primi ani postdecembriști. 
	Își amintește cu oroare întâmplarea de acum o săptămână când, nevoită să vină de la patru dimineața să aranjeze marfa recent adusă, pe drum a fost oprită de o mașină a poliției. Un polițist burduhănos i-a cerut să urce în mașină și a început să o descoasă despre ce face pe stradă la ora aceea. I s-a părut extrem de dubios că a pornit mașina și a oprit-o lângă niște garaje, nu departe de magazinul la care trebuia să ajungă. Bănuind intențiile, fata a început să vorbească în continuu, așa cum făcea când era speriată și, spre norocul ei, insul a înțeles că este doar o tânără sinceră, așteptată de patroană la magazin, și i-a permis să plece. Știe bine că respectivul, crezând că este vreo ușuratică, sperase altceva din partea ei. Norocul ei a fost și felul de a  vorbi care trăda un nivel ridicat de instrucție, ceea ce l-a descumpănit cu siguranță pe individ. Se cutremură și acum, dar șterge rapid imaginea din minte.
	A terminat liceul de un an. Nu a reușit să intre la Litere cum ar fi vrut. A fost printre primii picați. Este adevărat că ar fi putut depune dosarul la biblioteconomie – parcă așa se numea, conform anunțului pe care îl citise imediat după lista cu admiși – și unde, cu nota obținută la examen, ar fi intrat fără alt concurs. Dar, la ce bun? Oricum nu avea cum rămâne în capitală. Tatăl șomer și mama muncitoare într-o fabrică de textile pe un salariu mizer nu își permiteau să o întrețină în alt oraș. Abia avusese bani să plătească taxa de înscriere și drumul pentru a ajunge la cele trei probe. Avea o mătușă aici, dar operată pe cord deschis și fără posibilități, cu un băiat ce lucra ocazional.
	 În zilele cât stătuse la ea, mătușa făcuse adevărate eforturi financiare. Parcă o vede și acum: dimineața căuta mărunțiși să îi dea ei pentru biletul tramvaiului care să o ducă din Drumul Taberei la Universitate. Bineînțeles că plecase în București numai cu banii de dus. Ai ei nu avuseseră mai mult să îi dea. Meditații nu făcuse niciodată. La clasă, în câte o oră cu doamna dirigintă, care îi era profesoară de latină, se pregătea înainte de fazele județene ale Olimpiadei. Atât. Nu, nu mersese niciodată mai departe. Din cauza scrisului. Dacă la nivel de conținut avea lucrarea mai bună, din punct de vedere al redactării era praf. Așa a fost și la bac și, probabil, și la admitere. Îi lipsise exigența și corectarea. Cine să o corecteze la începuturile ei școlare? Din patru frați, doar ea „îndrăznise” să ducă liceul la bun sfârșit și să mai ia și bacul!
	După această încercare de admitere la facultate, tatăl i-a zis: „La muncă, taică! Nu am cu ce să te întrețin…”. Era băut, ca de fiecare dată, dar ea nu s-a supărat. A privit totul ca pe un firesc al situației, deși, dintre toți frații, ea era cea timidă și plină de visuri. Tatăl i-a găsit repede de lucru. Un magazin de diverse din centru, înghesuit într-o magherniță de trei pe patru, al unui prieten cu patru clase. Toamna a fost cum a fost, dar iarna… se cutremură și acum când se gândește. Fără curent tras, era nevoită să stea cu ușa deschisă și să îndepărteze zăpada care intra cu țiuit de vifor până pe marfa din interior. Umărul stâng se înțepenea atât de tare din cauza gerului și tremuratului, că numai peste noapte se mai putea liniști. Totul a fost ca într-o transă. A trecut iarna nici nu mai știe cum. Supraviețuire. Așa poate defini experiența rememorând. În mai nu a mai putut rămâne. Un dialog deșucheat și o încercare de intimidare din partea patronului – o mână pusă pe picior! – au împins-o la a renunța la acest job. Tatăl nu a știut niciodată motivul real. 
	Au fost vremuri grele și până să termine liceul. De câte ori nu a învățat în frig? Bani de lemne nu erau. De mâncat, ceaiul cu pâine prăjită dimineața și veșnica ciorbă de fasole când se întorcea de la liceu. După revoluție, tatăl, de meserie zugrav, era dat frecvent în șomaj. Privatizările ridicau persoane fără școală, dar cu ceva capital, la rang de patroni. Cei slabi și cu vicii, cum era tatăl, erau aruncați  de la masa jucătorilor. Deși cu potențial intelectual, el nu avusese niciodată ambiția de a-și depăși condiția. De la el prinsese ea microbul cititului. De multe ori se așteptau unul pe altul să termine câte o carte de citit procurată de pe la unul dintre prietenii lui sau adusă de ea de la bibliotecă. În acei ani, lectura era hrana fiecărei zi, un panaceu fără de care nu știe cum ar fi putut face față neajunsurilor. 
	Regimul trecut îi permisese părintelui să aibă un serviciu care să îi asigure un trai decent și să crească cei patru copii. Dar acum… copiii mari, au nevoie de atâtea și el nu se simte pregătit să facă față schimbărilor… 
	Așa că ea a înțeles. Și-a găsit repede de lucru la mama unei colege de-ale surorii ei. Acum îi este un pic mai bine. Fifi, patroana, o tratează ca pe copilul ei. Îi dă cheia de acasă și o trimite să mănânce și ea când gătește. Femeie corpolentă, dar cochetă, cu un trecut trist – copil crescut la orfelinat – Filofteia înțelege situația fetei. 
	Ajunsă la magazin, aranjează hainele al căror miros specific o copleșește. Undeva în adânc, tristețea se zvârcolește câteodată, drojdie a eșecului și neîmplinirii. La radioul din baraca unde este instalat acest magazin de „țoale vechi” cum îl numește tatăl ei, se aude vocea unei foste colege de liceu. Nu excelase la carte, dar curajul îndrăznelii o propulsase la rangul de prezentatoare la postul de radio local. Întâmplător, aude mesajul: se caută reporteri. Aude și un număr de telefon. Ceva o propulsează să sune. Îi răspunde chiar colega, care o recunoaște după glas. „Da, sigur, vino să dai concurs! Va fi o probă scrisă și un interviu.”
	Va trebui să își ia liber. Încep emoțiile. Aproape renunță la idee din start. Reporter înseamnă socializare – iar ea este prea timidă – dar știe că poate face acest lucru și în adâncul ei consideră că asta ar trebui să facă. 
                                                                                  ***
	Alt răsărit. Rememorează și știe că a fost act de lașitate să renunțe, dar asta s-a întâmplat. Când a auzit patroana ce are de gând să facă, i-a zis: „Fă, tu ești prea săracă să mergi acolo! Nu te gândești? Cu ce te îmbraci, ce încalți…”. 
	Nu era prima dată când renunța. Până să vină la Fifi, fosta doamnă dirigintă trimisese vorbă să se prezinte la liceu fiindcă era nevoie de un suplinitor pe disciplina stenografie și, cum ea fusese prima pe clasă, draga doamnă se și gândise să o propună. Timid, s-a prezentat directorului care ținea să o cunoască. Nu mai ține minte care a fost discuția, numai că spre final a simțit că domnul aștepta probabil ceva, fiindcă s-a grăbit să spună că o anunță dacă este nevoie și a văzut cum ochii i-au alunecat către pantofii ei, destul de uzați. Bineînțeles că nu a mai chemat-o. A aflat că fusese numită pe post secretara. Probabil avea pantofii ceva mai noi, îi vine ei să râdă în sine amar.
	Pentru concursul de reporter s-a prezentat a doua zi. Concursul scris consta, printre altele, în prezentarea unui spațiu din oraș. A ales să scrie despre Casa Tineretului, o construcție scheletică, nefinalizată, pe care revoluția a surprins-o ca pe atâtea altele și surprinsă a rămas! Nu mai știa ce a scris, dar rezultatul a fost peste așteptări: cea mai bună lucrare. A anunțat-o fosta colegă și îi cerea să vină a doua zi la interviu. Episodul cu directorul, vorbele lui Fifi, propriile neîncrederi au convins-o că nu este de ea. Simțea că îndrăznește prea mult. Condiția umilă, transmisă parcă genetic de ai ei, au oprit-o. Iar pantofii – ei, bine! – nici ei nu se înnoiseră între timp. Nu s-a mai prezentat la interviu și a rămas să aranjeze hainele pe care a început să le urască din ce în ce mai mult.