Concours de prose

Gabi Gabrinov, Proză Scurtă, Grupa IV

To read the creation of Gabi Gabrinov, request a translation by clicking the „Translate” button.

Gabi Gabrinov (pseudonim literar pentru Gabriela Anghel) participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Gütersloh, Nordrhein-Westfalen (Renania de Nord-Westfalia), Germania și are 24 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
                                                                 Ploile din mai   

          În fiecare an, ploile din luna mai aduceau bucuriile din iunie. Era o regulă nescrisă, pe care drumul meu o respecta su sfinţenie. Îmi amintesc o asemenea bucurie, care m-a lovit în urma unei întâmplări ce s-a petrecut pe vremea când eram copil. Ploua torenţial, mărunt şi iute, cu tunete şi fulgere, iar eu mergeam către şcoală, îmbrăcat cu o pelerină de ploaie galbenă şi încplţat cu cizme gumate. Cerul încruntat arunca o umbră nefirească peste case, copaci şi garduri, aşa că aveam impresia că era mult mai devreme decât era de fapt. Parcugeam în grabă străzile celor două cartiere care despărţeau casa mea de şcoală şi tremuram, findcă ploaia era rece la ora aceea şi adia vântul. Deşi îmi era frig, n-am luat seama, aşa că mi s-a părut o idee bună să sar în băltoace. Îmi plăcea la nebunie să aud pleoscăiturile peticelor de apă, să văd oglinda bălţilor tulburându-se. Casele cu cărămizi roşii pe lângă care treceam moţăiau. Oamenii nu scoseseră încă tomberoanele, deşi era marţi, ziua de gunoi. 
         Îmi amintesc foarte clar că era marţi pentru că, pe când săream din băltoacă în băltoacă şi adunam nămol vâscos pe botul cizmelor, aşteptam să vină ceasul rău. Bunica îmi zisese că marţea sunt trei ceasuri rele, dar eu nu ştiam ce însemna asta, aşa că-mi imaginam că în zilele de marţi, trei din cele douăzeci şi patru de ore de pe cadran se supărau, îşi încrucişau mâinile la piept şi rămâneau aşa, îmbufnate, ori se apucau să facă stricăciuni sau să le joace feste celorlalte ore, care nu erau rele aşa ca astea trei, ci îşi aşteptau cuminţi vremea. Îmi imaginam aceste trei ceasuri rele fiind încruntate şi supărate, puse pe harţă. Pe când mă gândeam la toate lucrurile astea, mult prea serioase pentru amorţeala aceea adusă de ploaie, m-am împiedicat de bordura trotuarului şi am căzut pe asfalt. Dacă nu eram deja suficient de ud şi de murdar, acum cu siguranţă că remediasem problema. Ajuns cu privirea la nivelul asfaltului, am văzut un pui de pisică ascuns într-o tufă de pe marginea drumului. 
          Era negru, mic şi zgribulit şi avea ochii albaştri ceţoşi, semn că încă nu vedea prea bine. A miorlăit scurt şi răguşit atunci când m-am aplecat şi l-am cules de la rădăcina tufei, unde probabil că se adăpostise de ploaia care cădea deasă şi fină, ca o perdea care se trăsese peste oraş. Un fulger puternic a luminat brusc tot cerul, iar apoi a venit şi tunetul, ca un lătrat de dulău. Puiul de pisică s-a speriat şi şi-a înfipt ghearele în palmele mele, dar, deşi m-a durut, n-am protestat în niciun fel. Am auzit clopotele bisericii zăngănind prelung, cu ecoul întins, şi am ştiut că eram aproape de şcoală. Pentru că mi-a fost milă de pui, mi-am descheiat pelerina, l-am făcut ghemotoc şi l-am băgat în buzunarul de la piept al gecii, măcar să-i ţin puţin de cald, căci de ud eram şi eu la fel ca el, iar ploaia nici că mai contenea. 
          De acum mergeam mai repede, călcam mai apăsat, ca să ajung la şcoală. Mă gândeam că dacă aş fi avut o umbrelă, poate puiul n-ar mai fi suferit de pe urma ploii, dar cred că-i era destul de bine în buzunarul meu, fiindcă începuse să toarcă. Îi simţeam pârâitul fin în dreptul inimii şi mă mulţumea gândul că-l puteam ajuta. Nu eram un copil care să fi crescut cu animale prin preajmă, mai ales cu pisici, dar în ziua aceea de mai, în care ploaia cădea necontenit, spălând străzile şi casele din cărămidă roşie, alunecând pe frunzele verzi şi late ale salcâmilor, castanilor şi nucilor care mărgineau aleile, mi-am dat seama că, de fapt, n-aveam un motiv serios să nu-mi doresc să am şi eu măcar un prieten blănos, mai ales fiindcă găseam că mă asemănam mult cu puiul mic şi negru de pisică. Şi el era singur, zgribulit, probabil flămând, exact ca mine. Nici el n-o avea alături pe mama lui bună, la fel ca mine. Norocul lui era că nu avea, totuşi, o mamă vitregă, aşa cum aveam eu, care să-l certe pentru orice lucru şi care să-i intezică vehement orice mică bucurie. Dar poate că avea şi el o mamă vitregă şi rea cum aveam eu şi tocmai de aceea îl găsisem la rădăcina tufei. 
         Puiul adormise până am ajuns eu în curtea şcolii şi m-am gândit să-l verific. Câţiva colegi m-au văzut şi s-au adunat roată în jurul meu, curioşi să afle ce ascundeam în buzunarul de la piept. 
          — Dă-ne să vedem! Lasă-ne şi pe noi să vedem!
           Se îmbrânceau unii în alţii, gata să se calce în picioare doar ca să vadă puiul ghemuit.
           — Bine, bine, vi-l arăt, numai faceţi linişte, că doarme! le-am explicat eu, supărat că se îmbulzeau pe lângă mine. 
            Un coleg mai mare şi-a făcut loc printre ceilalţi şi a ajuns în faţa mea, apoi, fără să mă anunţe sau să-mi ceară voie, a încercat să fure motanul din buzunarul gecii. Noroc că m-am ferit la timp, altfel l-ar fi înşfăcat şi mi l-ar fi luat şi nu era corect, fiindcă eu îl găsisem, eu eram salvatorul lui şi aveam de gând să am mare grijă de el. Colegul mai mare, un tip înalt şi bine făcut, masiv ca dulapul nostru din bucătărie plin cu porţelanuri scumpe, care stăteau acolo degeaba şi adunau praf, pentru că nimeni nu mânca din ele niciodată, s-a supărat fiindcă l-am fentat şi a vrut să mă lovească direct cu pumnul în falcă. M-am ferit şi de această dată, iar apoi ceilalţi copii au sărit pe el şi l-au luat la rost, iar eu m-am strecurat printre el şi am fugit până în clasă. Eram atât de ud că din hainele mele se scurgeau şiroaie de apă pe parchetul laminat. Mi-am lăsat pelerina în cuier, m-am  aşezat în bancă şi am început să mă fâţâi când într-o parte, când în alta. Lăsasem fermoarul desfăcut pentru ca puiul să aibă destul aer şi, spre norocul meu, n-a făcut deloc gălăgie până când am terminat cursurile, patru ore mai târziu. 
              Am alergat către casă într-un suflet, pentru că puiul începuse să miorlăie, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare şi mai ascuţit, şi mi-am dat seama că trebuia să-i fie foame. Tatăl meu şi mama vitregă nu erau acasă, aşa că am sărit gardul care despărţea curţile şi am dat buzna în casa bunicii, cu ghemotocul plângând şi ţipând cât îl ţineau plămânii. De cum l-a văzut, bunica a ştiut ce să-i facă. A scos vreo două polonice de supă caldă într-o strachină, a fărâmiţat un pic de carne şi i-a dat mai întâi zeama caldă pe gât, cu o linguriţă, apoi l-a înfăşurat într-un prosop şi l-a uscat bine. După aceea l-a lăsat să mănânce şi cărniţa. Îmi amintesc că stăteam la masa din bucătărie, pe un taburet înalt, şi priveam puiul de pisică, mic şi negru, cum înfuleca hulpav, sfâşiind carnea cu dinţişorii albi ca perlele. 
            — Bietul de el! Era aproape mort de foame! mi-a zis bunica în timp ce-mi punea şi mie nişte supă fierbinte într-o strachină. Ai făcut tare bine că l-ai luat, că altfel cred că se prăpădea. 
            S-a aplecat şi m-a sărutat pe frunte, iar în clipa aceea, mi-a venit să plâng, pentru că mi-am imaginat ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu găseam eu puiul. Cu siguranţă că ar fi zăcut acolo, la rădăcina tufei aceleia, şi ar fi plouat peste el până ar fi murit de frig sau, pur şi simplu, ar fi flămânzit pe străzi. Totuşi, rămăsese ceva nedesluşit, o întrebare care nu-mi dădea pace. 
            — Dar buni, n-ai zis tu că marţea sunt trei ceasuri rele? Cum de am avut noroc să-l găsesc?
             — Ei, puiule, ceasurile rele îşi pierd puterea în faţa oamenilor buni. 
   În fiecare an, ploile din luna mai aduceau bucuriile din iunie.