Concours de prose

Daniela Maria Șerban, Proză Scurtă, Grupa IV

To read the creation of Daniela Maria Șerban, request a translation by clicking the „Translate” button.

Daniela Maria Șerban participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Sfântu Gheorghe, Romania și are 54 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
                                                                                          CHEMAREA

          Clipele trec ca un amalgam în iureșul vieții; alergăm după himere, după iluzii deșarte și zădărnicii lumești, uitând de miracolul din noi, ignorând cea mai mare putere pe care o avem. Se spune că fiecare zi are o poveste şi toate gândurile şi faptele noastre se adună laolaltă, zămislind povestea. Sunt clipe  ce se dilată sub apăsarea aşteptării. Şi toate dor... E lucru cert că dincolo de puterea noastră de înţelegere se află o forţă superioară, care ne stabileşte destinele. Vine o vreme când în viaţa fiecăruia dintre noi se încheagă o nevoie de absolut, ca o perdea străvezie, destul de deasă pentru a abandona toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti. Îndrăznesc să afirm că un om drag se remarcă prin absenţă, astfel îţi demonstrezi ţie câtă nevoie ai de el. Că indiferent unde e, simţi că e jumătatea ta şi vă veţi întregi la momentul sortit.  O dragoste adevărată nu obligă la nimic şi totuşi apropie atât de mult.
           O adiere o învălui surprinzător. Ciudat. Nicio frunză nu tremura în bătaia vântului. Iar briza mării era departe, foarte departe. Clipele treceau toate la fel: molatice şi apăsătoare. Rutina zilnică o îmbătrânea. Dar... în dimineaţa aceea, îi veni un gând: „cel mai frumos accesoriu al unei femei e zâmbetul ei” şi... ascultând de gândul cel dintâi, se hotărî să împartă zâmbete. Era de fapt o mască; nimeni nu avea cum să înţeleagă ce e în inima ei. Dar... în crâng o aştepta el. Acelaşi zâmbet misterios, aceeaşi privire pătrunzătoare, acelaşi „ceva” ce nu poate fi descris în cuvinte. Ea tremura. El şi-o privea. Clipele au devenit dintr-o dată veşnice. El avea puteri nebănuite asupra ei. Ea ar fi vrut să-i descifreze tainele inimii. Îl privea în ochi... dar privirea lui era atât de adâncă, încât ea se cufunda pe un tărâm necunoscut.  El sorbea... nu  din cafe frappe, ci din ea. Se hrănea cu imaginea ei. Nu-i spunea nimic. Iar ea simţea. Orice cuvânt ar fi fost neputincios pentru a numi vraja dintre ei. Treptat terasa se umplu de oameni, dar ei erau prea preocupaţi de lumea lor pentru a observa ce e în jur. El ştia să se facă înţeles, cu o singură atingere de mână. Nu mai căutau răspunsuri, ca altă dată. Nici întrebări nu şi-au mai pus. Trăiau. Trăiau împreună. Şi asta valora mai mult decât orice comoară nepreţiută. Apoi cavalerul a plecat, purtând cu sine inima ei, pe care ea şi-o abandonase total în pieptul lui. Şi atunci ea a înţeles care e marea putere a cavalerului ei: el ştia să eternizeze clipa.
          Paşii i se îngreunau sub povara zilnică. Tumultul vieţii în care se antrenase o copleşea. Ştia că trebuie să facă faţă, că nu poate da înapoi acum. Luptase prea mult ca să ajungă aici. Sacrificase prea multe ca să renunţe tocmai acum. Privea înainte, cu ochii în lacrimi, continuând să se ocupe de alţii. „Va veni şi vremea noastră”, îi spusese el şi ea ştia că şi el simte la fel. Trebuia să fie puternică pentru a continua, pentru a merge mai departe. Avea sufletul ţăndări, dar speranţa nu o lăsa să-şi plângă de milă. Visa. Visa cu ochii deschişi. Îşi regiza o viaţă paralelă, în care ea era aşa cum ar fi putut să fie. Ignora circumstanţele şi îşi zămislea propria poveste, propriul destin.  Ea gătea borş de peşte cu mămăligă, el se întorcea istovit de pe cărările vieţii şi se hrănea cu mirosul mâinilor ei de leuştean verde. Nimic altceva nu mai conta; erau clipe magice când amândoi se îmbătau de plăcere. Dar, din păcate, amândoi erau conştienţi că datoriile zilnice sunt o prioritate, în faţa nevoilor lor spirituale.
           Și pe când el intră, pe când el vine toate cele lumești se disipează dincolo de vraja pe care el o emană; pentru o secundă timpul stătu în loc și din privirea lor întreaga putere se revărsa! O lumină caldă îi învălui într-o armonie doar de ei simțită. Se găseau (pentru a câta oară?) unul în celălalt, într-o primenire lăuntrică doar de ei știută. Și când timpul își reluă cursul, când bruiajul cotidian le infestă asurzitor viețile, ea știa ce putere are!
          Îl privea tăcută, sorbindu-i fiecare gest. El doar zâmbea. Trăia. Roiuri de gânduri îi năvăleau în minte şi nu se pricepea să le verbalizeze. „Pentru mine un copac înflorit reprezintă sublimul”, îi spusese el. În mintea ei, ea putea pătrunde până la el şi totuşi nu înţelea. O fi oare ideea de imaculat egală cu noţiunea de sublim? Sau poate graţia florilor ce desăvârşesc corola? Ori freamătul adierii de primăvară ce îi învăluia într-o beţie ameţitoare? Hm... stropii de linişte pe care orice petală îi picură în suflet? Ea simţea dorinţe-nmugurite ce se zbăteau în fâlfâiri imaculate, chemări nerostite încă, ce le-ar putea desăvârşi menirea, freamătul lăuntric ce pulsa ritmic şi... o privire ce-o dezmiardă, picurându-i în suflet linişte. Cu fiecare clipă ce trecea, ea se resorbea în el. Perceperea sublimului să fie oare atât de diferită sau doar e-o oglindire a sufletului pereche?
          Întunericul s-a instalat iarăşi. În lumina slabă a neonului desluşește o zbatere de aripi. Un sentiment de zădărnicie îi inundă sufletul şi în frenezia zbuciumului aripilor căuta răspunsuri... sau întrebări. Şi ele lovesc! Toate de ce-urile vieţii rămase fără răspunsuri îi inundă haotic gândurile. Simțea viaţa cum se scurge încet... nu se putea împotrivi, se resemnase şi aştepta. Şi aripile lovesc frenetic! Se agăţa de orice speranţă, cât de mică, regretând tot timpul pierdut, făcând lucruri care nu contează, cu oameni care nu contează. Ar fi vrut să poată opri cu puterea minţii timpul în loc, disociind inutilul de copleşitor. Şi aripile lovesc asurzitor! Şi a venit clipa prescrisă. O apăsare avea în suflet: toamna vieţii ne prinde nepregătiţi cu sufletul pustiit de nimicuri. Şi aripile lovesc obsedant! Ticăitul ceasului e halucinant, precum picătura chinezească. Şi aripile morţii tronează. Le simțea. Se resemnase. O nouă lume, un nou început. Şi aripile fâlfâie! Din propria cenuşă viaţa - ce pâlpâia precum flacăra lumânării - continuă... prin dragoste şi din dragoste. În salonul de reanimare lumina s-a pogorât. Şi viaţa freamătă!