Concours de poésie

Diana-Maria Ionescu, Poezie, Grupa II

To read the creation of Diana-Maria Ionescu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Diana-Maria Ionescu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ploiești, Jud. Prahova, Romania și are 15 ani. Ea este îndrumată de Prof. Anca Sersum, la Colegiul de Artă “Carmen Sylva”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
Satira unei țigări


Mi-am satirizat mare parte din prezenta existență
Pentru a-mi găsi o adevărată romanță,
Însă iată că faldurile de gheață s-au spart înainte de prefață.
Și am târnuit-o până am distrus-o
Și pe picioarele-i nimeni n-a pus-o.
Uite așa am fost nevoită să-mi iau foile-n mâini
Și să-mi creez drum cu propriile arme.
Am lăsat să latre câini; și curți am lăsat goale.

Acu’ sunt doar eu cu mine,
O făptură încă-n taină ce la-nălțime se sfidează;
O bucată de lut dintr-o oală spartă, neimaginată,
Și-o prințesă dintr-o casă fără poartă,
Care tresare ori de cate ori îl vede pe El în a ei visare.

S-au lovit cap în cap, dar, nu, n-ai să o seduci,
Căci acum Ea încearcă să dea uitare acestei cruci 
La care se-nchina în fiecare seară
Și din al cărei sân bea vin, odinioară.

Flori–El nu vrea să primească,
Așa că în schimbul unui mănunchi de trandafiri
O să-i cos fir cu fir o imagine cu spini
Și-am să i-o las în zefir 
Ca să n-ajung un declin al propriului cimitir.

Și parcă i-aș zice adio, ale lui vorbe m-au cătrănit...
Însă poate că a fost doar o etapă
Și-o cântare în adagio care o să aibă un final fericit.
Mai am multe de făgăduit și cred că și El ar vrea 
Să stăm la masa rotundă 
Și să ne dăm jos orice perdea.
Pe masă va sta demult uitata cafea,
Iar pe cămașa mea, scrumul de la țigara sa...

În această poveste, El o va săruta pe Ea 
Și îi va inhala parfumul de pe piele.
Apoi o va întreba dacă visează, 
Dacă ce i se întâmplă 
Nu e vreo mreajă sau vreo vrajă.

Ea îi va răspunde că e real și că nu e vis, nu-i minciună,
Că totul a fost scris după o-ntâmplare cât se poate de pură.
Însă totul este in capul Ei, oricum totul s-a sfârșit,
Stiloul a rămas fără cerneală, cerneala s-a vădit de albăstreală,
El îmi dă o stare de toropeală; mai bine că m-a uitat...


Accept...

Ăsta-i ultimul text despre tine!
O să te scot din minte și o să te las
Pe-a vântului direcție,
De acum înainte, tot înainte!
Ai însemnat enorm pentru mine
Și iată că totu’ a fost în zadar...
M-am simțit juma’ de an goală
Pe dinăuntru și pe dinafară
Din cauză că ți-ai lăsat inima din smoală
În cârca mea de porțelan.

Am cărat prea mult sentimente de vină și rușine,
Sentimente de care
Tu te-ai descotorosit într-o secundă
(sau pe care nici măcar nu le-ai trăit),
Lăsând drumurile noastre toate
Să se subîntindă lent, dar sigur.

Las’ că trece...
O să iubești altă fată,
Mai bună, mai deșteaptă, 
Mai frumoasă, mai răbdătoare,
O fată care să asculte fără să-ți 
Zică cât e de supărată.
Și eu o să găsesc pe cineva
Care să mă-nțeleagă.
Un băiat ce mă va iubi, 
De această dată,
Onest, fără intenții înfumurate.
El îmi va fi Luceafăr, eu îi voi fi zână,
De vom lumina pe cer noaptea împreună. 

A fost și vina mea,
Nu contest acest fapt,
Iar acum încerc s-accept
Tot ce s-a întâmplat
Între noi doi.
Accept că m-am lăsat dusă de val
Și că ție mi te-am arătat
Într-un prea scurt interval de timp.

Accept c-am fost naivă
Crezând că tu vei veni
Și că-n final, cu siguranță mă vei iubi.
Accept și soarele și luna
Pe care mi le-ai deslușit,
Accept podoabele pe care-n gând
Tu mi le-ai isprăvit.

Accept plăcerea si durerea
Pe care tu le-ai provocat,
Accept schimburile de idei
Ce tu pe-o bancă ai explicat.
Accept miile de lucruri 
Pe care tu le-ai stricat,
Accept miile de lucruri 
Pe care tu le-ai reparat!

Dar uite, vezi tu...
Nu mai vreau să fie tabu.
Pe mine m-a ciuruit nu faptul în sine,
Ci m-a mâhnit că n-am sesizat ca nu-i de bine...
În fine...
Îmi iau ‘la revedere’!
Vreau să termin într-un mod frumos!
Îți mulțumesc c-ai apărut
Și că o lecție tu mi-ai fost.
Aș fi preferat totuși să rămâi,
Să nu se petreacă așa,
Prin mine, vărsând lacrimi în absența ta.
Dar uite că așa e viața-
Te-nvârte, te strecoară,
Te spală de-orice rațiune,
Iar când mergi jos, sub pământ,
(da, la 2 metri sub pământ),
Iei trăirile în cârcă
Și te-arunci cu ele-n mormânt.

Mi te eliberez din toate
Ca să nu-mi mai fii nimic,
Decât o amintire vagă
A unei întâmplări întâmplate
Departe în timp.
Un amor ce se va stinge înainte
De a fi început
Și două suflete destăinuite 
Cu-n final preconceput.
Ție, care nici nu știu cine-mi ești,
Adio...


Iubirea lui Dionis

V-am zis, cred, de această fată...
Ea mi-a fost creată din coastă
Ca mereu să aibă puțin din mine.
Și deși nu prea cred în suflete pereche,
Mi-a șoptit o pasăre la ureche
Că Ea mă va iubi odată și-odata.
Această profeție străveche
Îmi întortoche orice gândire.
A fost precum o bombă atomică.
Un câmp minat cu grâu laminat
Și un parfum fructat
Cu o mireasmă de neimaginat!
Seară de seară visam de la fereastră
Cum ar fi să crească 
Mărgărit alb ca laptele la Ea în sân
Și să-nflorească faptele
De-ar suna apele la mine în plămân.

Drag auditoriu,
De fapt, nu,
Drag oratoriu provizoriu,
Regina neagră nu-i sfioasă
Și-și îndeasă voalurile firii pe orice teritoriu
Câștigând orice contradictoriu.
Dar cu mine nu-i așa,
Nu le dă frâu liber culorii și strălucirii din ochi.
Își inhibă sorii, arestează dictatorii,
Cucerește locuitorii din al meu iris,
Se apucă de scris cu-n scris concis,
Pe piele scrijelește al cernelii vis,
Iar pe inimă adoptă o atitudine promptă
Ce e demnă de ucis.
Își ia spânzurătoarea și stupul de albine
Și le lasă lângă mine să evite orice erezie,
Ca să scape de la pieire.

Dar se face că de la o vreme
Trandafirii nu mai sunt așa de roșii.
S-au decolorat, s-au făcut un alb platinat
De se miră eschimoșii și se sperie lăudăroșii.
Ce s-o fi întâmplat oare 
Cu rațele de pe lacul înghețat?
Unde s-au dus?
Oare s-au speriat de al meu glas?

Deși porneste-n inimă asediu
Pot spune că al ei surâs este cel mai bun remediu.
Ea face a mea inimă tot mai repede să bată
Și-o împinge să străbată fiecare lume situată 
Între golurile dintre atomi.
Mi-a plantat răsad de flori, săpând adânc, 
Să nu găsească nimeni esența unei astfel de comori.
Toxică-i pentru mine, cutremurătoare,
Parșivă și-n același timp, așa de fermecătoare!
Cum o voi putea uita, dacă toată viața mea
A fost alături de Ea, de femeia care m-a făcut 
Să-mi descopăr sinapsele și clepsidra?
A transformat nisipul in sticlă și sticla-n vitralii.
Apoi a luat bâta și-a spart istoria-n 
O mie de bucăți de a distrus coralii
Printre care înotau toți criminalii.

Ochii suspină, buzele se-ntreabă,
De ce parte o fi această fată?
Înger și demon, demon și înger,
Unde ne situăm când ajungem la răscruce?
Vom fi oare rana sau cuțitul?
Înțelesul sau grăitul?
Vom fi frate cu isprăvitul sau soră cu ispășitul răului
Când vom simți gustul mărului?

“–Dar cine scrie despre această fată?
–Care fată?
–Care cine?”
Vedeți voi, această fată poate e și imaginată,
Poate a fost o reală faptă sau poate că 
Am fost un mârlan și-am interpretat 
O minciună adevărată...
Sunt ca Sărmanului Dionis,
Călătoresc  în realitate ca prin vis
Și caut prezența ei pe un drum plin 
Cu zmei și lachei, pe-o pajiște cu polei, 
Printre stânjenei sfiiți de-atâta dor,
Ce-și pun parascântei la creator
De parcă vrură să impună o lege de amor.

Eu sunt hainele cele noi ale împăratului,
Omniprezent, omniscient și transparent,
Dar efervescent, poate chiar și reviviscent.
Povestec în rime despre dragoste și crime.
Un fel de Sherlock Holmes,
Un fel de “ochii din umbră”,
Un fel de... bucată de turbă.
Eu sunt eu, un eu care vorbește despre 
Existența sa mizeră, dar prosperă,
Și despre iubirea sa neîmpărtășită cu aspect de dinamită.