To read the creation of Diana-Maria Ionescu, request a translation by clicking the “Translate” button.
Diana-Maria Ionescu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ploiești, Jud. Prahova, Romania și are 15 ani. Ea este îndrumată de Prof. Anca Sersum, la Colegiul de Artă “Carmen Sylva”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Satira unei țigări Mi-am satirizat mare parte din prezenta existență Pentru a-mi găsi o adevărată romanță, Însă iată că faldurile de gheață s-au spart înainte de prefață. Și am târnuit-o până am distrus-o Și pe picioarele-i nimeni n-a pus-o. Uite așa am fost nevoită să-mi iau foile-n mâini Și să-mi creez drum cu propriile arme. Am lăsat să latre câini; și curți am lăsat goale. Acu’ sunt doar eu cu mine, O făptură încă-n taină ce la-nălțime se sfidează; O bucată de lut dintr-o oală spartă, neimaginată, Și-o prințesă dintr-o casă fără poartă, Care tresare ori de cate ori îl vede pe El în a ei visare. S-au lovit cap în cap, dar, nu, n-ai să o seduci, Căci acum Ea încearcă să dea uitare acestei cruci La care se-nchina în fiecare seară Și din al cărei sân bea vin, odinioară. Flori–El nu vrea să primească, Așa că în schimbul unui mănunchi de trandafiri O să-i cos fir cu fir o imagine cu spini Și-am să i-o las în zefir Ca să n-ajung un declin al propriului cimitir. Și parcă i-aș zice adio, ale lui vorbe m-au cătrănit... Însă poate că a fost doar o etapă Și-o cântare în adagio care o să aibă un final fericit. Mai am multe de făgăduit și cred că și El ar vrea Să stăm la masa rotundă Și să ne dăm jos orice perdea. Pe masă va sta demult uitata cafea, Iar pe cămașa mea, scrumul de la țigara sa... În această poveste, El o va săruta pe Ea Și îi va inhala parfumul de pe piele. Apoi o va întreba dacă visează, Dacă ce i se întâmplă Nu e vreo mreajă sau vreo vrajă. Ea îi va răspunde că e real și că nu e vis, nu-i minciună, Că totul a fost scris după o-ntâmplare cât se poate de pură. Însă totul este in capul Ei, oricum totul s-a sfârșit, Stiloul a rămas fără cerneală, cerneala s-a vădit de albăstreală, El îmi dă o stare de toropeală; mai bine că m-a uitat... Accept... Ăsta-i ultimul text despre tine! O să te scot din minte și o să te las Pe-a vântului direcție, De acum înainte, tot înainte! Ai însemnat enorm pentru mine Și iată că totu’ a fost în zadar... M-am simțit juma’ de an goală Pe dinăuntru și pe dinafară Din cauză că ți-ai lăsat inima din smoală În cârca mea de porțelan. Am cărat prea mult sentimente de vină și rușine, Sentimente de care Tu te-ai descotorosit într-o secundă (sau pe care nici măcar nu le-ai trăit), Lăsând drumurile noastre toate Să se subîntindă lent, dar sigur. Las’ că trece... O să iubești altă fată, Mai bună, mai deșteaptă, Mai frumoasă, mai răbdătoare, O fată care să asculte fără să-ți Zică cât e de supărată. Și eu o să găsesc pe cineva Care să mă-nțeleagă. Un băiat ce mă va iubi, De această dată, Onest, fără intenții înfumurate. El îmi va fi Luceafăr, eu îi voi fi zână, De vom lumina pe cer noaptea împreună. A fost și vina mea, Nu contest acest fapt, Iar acum încerc s-accept Tot ce s-a întâmplat Între noi doi. Accept că m-am lăsat dusă de val Și că ție mi te-am arătat Într-un prea scurt interval de timp. Accept c-am fost naivă Crezând că tu vei veni Și că-n final, cu siguranță mă vei iubi. Accept și soarele și luna Pe care mi le-ai deslușit, Accept podoabele pe care-n gând Tu mi le-ai isprăvit. Accept plăcerea si durerea Pe care tu le-ai provocat, Accept schimburile de idei Ce tu pe-o bancă ai explicat. Accept miile de lucruri Pe care tu le-ai stricat, Accept miile de lucruri Pe care tu le-ai reparat! Dar uite, vezi tu... Nu mai vreau să fie tabu. Pe mine m-a ciuruit nu faptul în sine, Ci m-a mâhnit că n-am sesizat ca nu-i de bine... În fine... Îmi iau ‘la revedere’! Vreau să termin într-un mod frumos! Îți mulțumesc c-ai apărut Și că o lecție tu mi-ai fost. Aș fi preferat totuși să rămâi, Să nu se petreacă așa, Prin mine, vărsând lacrimi în absența ta. Dar uite că așa e viața- Te-nvârte, te strecoară, Te spală de-orice rațiune, Iar când mergi jos, sub pământ, (da, la 2 metri sub pământ), Iei trăirile în cârcă Și te-arunci cu ele-n mormânt. Mi te eliberez din toate Ca să nu-mi mai fii nimic, Decât o amintire vagă A unei întâmplări întâmplate Departe în timp. Un amor ce se va stinge înainte De a fi început Și două suflete destăinuite Cu-n final preconceput. Ție, care nici nu știu cine-mi ești, Adio... Iubirea lui Dionis V-am zis, cred, de această fată... Ea mi-a fost creată din coastă Ca mereu să aibă puțin din mine. Și deși nu prea cred în suflete pereche, Mi-a șoptit o pasăre la ureche Că Ea mă va iubi odată și-odata. Această profeție străveche Îmi întortoche orice gândire. A fost precum o bombă atomică. Un câmp minat cu grâu laminat Și un parfum fructat Cu o mireasmă de neimaginat! Seară de seară visam de la fereastră Cum ar fi să crească Mărgărit alb ca laptele la Ea în sân Și să-nflorească faptele De-ar suna apele la mine în plămân. Drag auditoriu, De fapt, nu, Drag oratoriu provizoriu, Regina neagră nu-i sfioasă Și-și îndeasă voalurile firii pe orice teritoriu Câștigând orice contradictoriu. Dar cu mine nu-i așa, Nu le dă frâu liber culorii și strălucirii din ochi. Își inhibă sorii, arestează dictatorii, Cucerește locuitorii din al meu iris, Se apucă de scris cu-n scris concis, Pe piele scrijelește al cernelii vis, Iar pe inimă adoptă o atitudine promptă Ce e demnă de ucis. Își ia spânzurătoarea și stupul de albine Și le lasă lângă mine să evite orice erezie, Ca să scape de la pieire. Dar se face că de la o vreme Trandafirii nu mai sunt așa de roșii. S-au decolorat, s-au făcut un alb platinat De se miră eschimoșii și se sperie lăudăroșii. Ce s-o fi întâmplat oare Cu rațele de pe lacul înghețat? Unde s-au dus? Oare s-au speriat de al meu glas? Deși porneste-n inimă asediu Pot spune că al ei surâs este cel mai bun remediu. Ea face a mea inimă tot mai repede să bată Și-o împinge să străbată fiecare lume situată Între golurile dintre atomi. Mi-a plantat răsad de flori, săpând adânc, Să nu găsească nimeni esența unei astfel de comori. Toxică-i pentru mine, cutremurătoare, Parșivă și-n același timp, așa de fermecătoare! Cum o voi putea uita, dacă toată viața mea A fost alături de Ea, de femeia care m-a făcut Să-mi descopăr sinapsele și clepsidra? A transformat nisipul in sticlă și sticla-n vitralii. Apoi a luat bâta și-a spart istoria-n O mie de bucăți de a distrus coralii Printre care înotau toți criminalii. Ochii suspină, buzele se-ntreabă, De ce parte o fi această fată? Înger și demon, demon și înger, Unde ne situăm când ajungem la răscruce? Vom fi oare rana sau cuțitul? Înțelesul sau grăitul? Vom fi frate cu isprăvitul sau soră cu ispășitul răului Când vom simți gustul mărului? “–Dar cine scrie despre această fată? –Care fată? –Care cine?” Vedeți voi, această fată poate e și imaginată, Poate a fost o reală faptă sau poate că Am fost un mârlan și-am interpretat O minciună adevărată... Sunt ca Sărmanului Dionis, Călătoresc în realitate ca prin vis Și caut prezența ei pe un drum plin Cu zmei și lachei, pe-o pajiște cu polei, Printre stânjenei sfiiți de-atâta dor, Ce-și pun parascântei la creator De parcă vrură să impună o lege de amor. Eu sunt hainele cele noi ale împăratului, Omniprezent, omniscient și transparent, Dar efervescent, poate chiar și reviviscent. Povestec în rime despre dragoste și crime. Un fel de Sherlock Holmes, Un fel de “ochii din umbră”, Un fel de... bucată de turbă. Eu sunt eu, un eu care vorbește despre Existența sa mizeră, dar prosperă, Și despre iubirea sa neîmpărtășită cu aspect de dinamită.
