To read the creation of Laura Stanciu, request a translation by clicking the “Translate” button.
Laura Stanciu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din București și are 48 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Inegala ta Cum să-ți mărturisesc că în prezența ta cuvinte nu aveam? Ți-am scris poemul pudic, de debut, ca o tăcere-n versuri. Păstram distanța din evlavie. Un mugur de femeie încremenit în fața ta. Cum să-ți explic cât te iubeam când n-aveam cum descrie că tu erai perfect, neașteptat, un zeu mascat într-un bărbat absent, nedecriptat? Cu ce pot compara finalul de sărut nesărutat? M-am dăruit ție insesizabil, dar total. Nu nebunește, nu cu nesaț, ci cu fervoarea unui însetat care-a murit chiar când pe buze a simțit c-a înviat… Așa te-am iubit. Tu? Nu. Orice eram negai. Barbar parcurs. Titulatura care mi-a rămas e Inegala ta. Eu nu ne-am despărțit, ci ne-am purtat ca unul printre ceilalți. Nudă Mă tem că aerul va înțepeni de frig. Schimbul onest de respirație mi-e refuzat. Mă sprijin, nudă, doar pe tălpi. Insesizabil mă afund în ce, acum o zi, aș fi numit prima zăpadă, iar azi s-a instalat impertinent ca anotimp mausoleu. Îmi sunt reper. Din demnitatea iubirii ce ți-o port, mă-nalț prin măreția acestui ger. Nu mă conserv! Nu amorțesc! Am să trăiesc! Închid ochii, să îi păstrez de un albastru cald. Inventez mulți toboșari-copii, violoniști de miniatură, să-mprăștie tăcerea, să-mi pună sângele-n mișcare. Ridic din temelii academia de soliști, în audiții simultane. Comand reamintirea unui muzeu de instrumente muzicale. Deschid vitrine, eliberez acorduri potrivite, le micșorez atomic și le-mping prin vene, ca lumânările pe ape, ritualic și blajin, apoi, în ritm oriental, Dum-Tak, le-amestec într-un cocktail narcotizant. Tak-Dum-Tak. Mă rostogolesc pe dunele unui deșert spectacular și orbitor. Mă fac covor de soare, cu fir de aur moale. Cern nisipul marocan de rezervele vitale. Ridic, să se audă peste orașe argentiniene, o voce de femeie pasională, curtată de-un acordeon, și-o fac să-mi cânte tot mai tare despre grădini din care se răstoarnă miresme portocalii, în care mă-nfășor. Mă las sedusă de efervescența unui grup de trubaduri cântând a dragoste de vară, sub un balcon acoperit de trandafiri, roză petală. Mi te imaginez străbătând săli largi, ce se deschid dintr-una într-alta, lipit de mine într-un tangou ce își menține supremația unei clipe decupate, pe care o vom trăi în doi din nou. Sunt prezentă într-un corp care refuză să înghețe! Am să dansez în rochie roșie până câștig! Până fac vieții loc. Fixez, sub cupola frunții, un pian turcoaz, mistuit sub patru mâini nebune după partitură. În sclipiri de reflectoare, afișez un zâmbet new-yorkez și un sacou din strasuri, pentru show. Tresar sub note libertine, oprite-n piele, ca apa feminină, în lupta de a înmuia pereții acvariului de gheață, ce o conține. Pojghița de trup ascunde această frenezie și mă desparte de suprafețele tăioase, ce mă definesc. Să fi trecut astfel destule luni... Alături, sub laserul solar, o frunză răsare colorat, din alb, chiar lângă ce, vara, aș fi simțit că este mâna mea. De aș putea să mișc din două degete, minuscul, moale, aș aplauda. Pe dedesubt de mușchi de-obraz, zâmbesc. Am reușit să ies din iarnă! Acum, că înmugurește anotimpul, poate îți întrerupi uitarea. Chiar dacă nu ai să te întorci, eu sunt aici. În timpul veșniciei am învățat s-aștept. Certificate Tot am sperat la acte împreună și uite că le-avem. Cardiografia mea e însemnată cu scrisul tău de mână. Cum să ne despărțim? Vrei să plătesc cu viața un partaj? Tot ai vrea să-mi mai ceri ceva, cât să nu rămână loc fără amprenta ta. Ce să-ți mai dau când tu te plimbi pe artere ca în agora? Trupul e un angrenaj nepregătit să țină minte într-atât. N-ai să reții senzații îmbrățișate, apogeuri de dorințe, copii trecând prin amândoi. Dar dacă te-ai lăsa purtat, cu ochii-nchiși, în alte stări, în alte straturi, ai ajunge unde locuim cu-adevărat. Singura lume în care vom trăi are clepsidre fără fire de nisip, neavând nimic de măsurat. Vino acasă, să ne oprim din agonia unui ritm ce a uitat că viața-ncepe după ce ne prefacem că murim.
