To read the creation of Laura Stanciu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Laura Stanciu participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din București și are 48 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                           Apartamentul Nr. 6 


      Intră. Speram să ajungă cineva, pentru că nu mai puteam respira. Te uiți la numărul de pe ușă? Da, e exact ce bănuiești. A lipit o etichetă de la o pereche de dresuri. Nu știu de unde a luat-o, că ea purta mărimea 2. Dar numărul meu e corect. Apartamentul 6. Te rog ceva din capul locului. Nu judeca.
       Ușa nu a schimbat-o de cel puțin treizeci de ani, abia se ține. Deschide cu atenție, pentru că ai să dai de o cadă de fontă pe hol. Nu o să-ți vină să crezi că pe bucata asta de 5.2 metri pătrați tronează și o mașină de spălat rufe nou-nouță, în țiplă. Îți spun mai târziu de ce nu a ajuns în baie. Deocamdată vino înăuntru, să te văd mai bine. Ai de sărit peste cadă. Improvizează o protecție cu un pulover de pe-acolo, că te lovești. Dacă faci un pas larg, ajungi în sufragerie. De sprijinit, tot cu grijă, că ușorii sunt nespălați de mult timp. Ce-ar fi dacă ai lua niște mănuși de unică folosință din cutia de pe jos? E și un dezinfectant alături. Îți vor trebui. Până te dumirești, lasă să pătrundă lumina de neon de pe casa scării. Nu apăsa pe întrerupător, că apeși degeaba. Bucătăria, care e pe dreapta, are un singur bec nears, dar nu bate până aici. E o hrubă, cu un frigider bun însă. Mai are ceva mâncare, dar cred că ți se va tăia foamea după ce vezi ce e în jur.
       Singura care funcționează e o veioză chioară, de pe marginea canapelei din sufragerie. Până la ea nu poți ajunge decât cu lanterna. Atenție la firele de deasupra capului. Astea erau pentru lustra de pe hol, dar au rămas în aer. Ușa de la sufragerie e scoasă din țâțâni și pusă pe peretele din dreapta, iar în locul ei e cuvertura asta portocalie, agățată în balamaua din stânga. A acoperit mobila în întregime cu folii de plastic. Nu-s stafii, stai liniștită. Sunt doar cămăși, sacouri și rochii puse pe umerașe, prinse de rafturi cum s-a putut. Pline de molii. De fapt, o să zboare și prin fața ta. Sunt ca avioanele, doar că nu fac zgomot. Nu te feri să pășești. Nu calci pe nimic prețios. Mergi pe cărarea asta. Chiar dacă nu crezi, covorul e cu partea de jos în sus. A fost un covor persan cândva. Când s-a măcinat, l-a întors. Acum e lipit de parchet și cleios. Poate doar odată cu lemnul să-l scoată cineva. Tu nu îți dai seama pe întunericul ăsta, dar poate vii și pe timp de zi. Puteam să-i fi pus o etichetă nouă – „carpetă din molii românești autentice”. S-au născut și au trăit aici. Au ros și au murit aici.
         Hai că ai ajuns. Veioza e în priză. Are un buton chiar pe tijă. Așa. Ei, asta e sufrageria. Știu că abia stai în echilibru, însă aș vrea să te rotești, să-ți prezint încăperea. Dar stai, până încep să-ți povestesc, fă drumul întors, ca să închizi ușa, că mi-e jenă să nu treacă vreun vecin și să se uite la mine din prag până în peretele de la baie. Întoarce-te la fel de precaut, atenție din nou la cadă. Mai bine o sari tot cu piciorul drept. O să te obișnuiești, că de mutat nu se poate. De trei ierni e unde o vezi. Unde să o monteze? Noi avem deja una din fibră de sticlă.
        Văd că te-ai descurcat cu yala. E mai bine că ai și încuiat. Asta îmi arată că nu îți e frică. Dacă tot ai ajuns lângă cadă, lasă-ți paltonul peste cutiile din ea. E cald, duduie calorifele, nu se pot opri. Asta e obligația ta când nu locuiești la casă - ești, nu ești, plătești la administrație. Și iarna chiar costă. Să știi că doar acolo nu-ți murdărești poșeta. Căciula păstreaz-o pe cap, că aici e mult praf, atârnă și pânze de păianjeni. Acum vino înapoi. Vezi cu săritura. Tot cu dreptul e mai bine, ți-am zis. Mai mult decât veioza asta nu-ți trebuie ca să înțelegi în linii mari cum stă treaba. Dacă treci de sufragerie, ajungi pe un hol mic, care are o debara după ușă. Asta nu are clanță, dar la ce-ți trebuie? Acolo e sediul central al moliilor. Nu te aventura acum, că o să ai timp. În dreapta este dormitorul, o cameră aproape la fel de mare ca asta. Alături e baia.
         Poate sună ca un anunț imobiliar, dar îți zic adevărul. Eu am doar 49.6 metri pătrați, însă ea a văzut în mine mai mult de-atât. M-a făcut să cred că pot, eu, din Ploiești, așa semidecomandat cum sunt și numai cu două camere, să țin mobilier și lucruri cât să încapă în patru. Deși, o știam amândoi, ar fi trebuit să arunce aproape tot de aici. Eu sunt ploieștean, construit în 1967, și acum tocmai am intrat în 2021. Iar ea adună și tot adună de când s-a mutat. Înaintea ei m-au locuit niște medici, până în ’75, când m-au vândut ei. Să nu crezi că mă plâng. Îți spun pentru că aud ce întrebi. Pereții, deși din cărămidă, au calciul ăsta deasupra, care e o catastrofă pentru cine ar vrea să tragă un var proaspăt, să dea cu o lavabilă sau să pună tapet. Ferestrele... Dar ce spun eu ferestre? Vreascuri. Nu le-a deschis de ani de zile. Pentru că geamurile nu s-au spălat de multe anotimpuri, eu nu văd nimic și nimeni nu mă vede. Mi-a plăcut întotdeauna să bată lumina apusului. Dar acum ce să mai văd? M-a acoperit ca pe un prizonier. Perdelele au fost curate cândva, acum sunt negre de praf, iar cuverturile prinse peste ele mă deprimă. Sunt ca într-o temniță, n-am parte de soare.
        Aveam nevoie de ajutor, nu? Așa cum avea și ea. M-am deteriorat. Ai dreptate că am ajuns ca o groapă de gunoi. Mă doare parchetul, mă strâng zidurile, mă sufoc. Sunt izolat, deși sunt atâtea apartamente în bloc. Ne-a izolat pe amândoi și am îmbătrânit împreună. A trecut cam o săptămână de când a plecat și îi simt lipsa, să știi. O lipsă mică, așa cum era ea.
          E bine că sunt la primul etaj. Geamurile de la bucătărie și camere dau înspre partea din spate, cel de la baie e pe lateralul clădirii. Verile erau o desfătare. Demult, pe vremea când se deschidea ușa de la balcon, abia așteptam să simt adierile de vânt care treceau prin tei. Avea ghivece cu flori de toate felurile, un scaun de rafie, o măsuță, chiar o umbrelă. Auzeam păsările, copiii și vecinii de la parter și de deasupra. E liniștită zona și e la căutare, deși sunt blocuri vechi și fără facilitățile din cartierele noi. Lasă-mă și cu astea, că am auzit cât te-ar costa întreținerea la un apartament cât mine, în partea cealaltă a orașului. Sumele includ vidanjarea. Aia costă. Bine, în situația pe care o am eu cu scurgerile, nu-s în măsură să zic ceva de alții, dar oricum. 
         Din holișor ai trei opțiuni. Mergi spre baie, revii în sufragerie sau mergi la dreapta, în dormitor. Oricât ai fi de curioasă, pentru că eu arăt mai mult a debara de muzeu acum, în dormitor nu ai să pătrunzi. Sunt saci până la geam, iar de după ușă au căzut niște cartoane și niște suluri de hârtie pe care voia să le pună în interiorul sertarelor. Ele barează. Nu se poate intra în cameră deocamdată. Acolo e un pat mare, trainic, cu o saltea grozavă. Bine, nu ai să-l vezi decât după săpături. Nemaiavând acces, nu s-a mai odihnit în el de nu mai țin minte. A rămas pe palma asta de țesătură scămoșată și îmbâcsită de pe canapea. Eu ce era să fac? Am răbdat. Nu aveam cui să spun. Plătea întreținerea la zi, nu a avut niciodată datorii, nu i-a bătut nimeni la ușă cu vreo plângere. Cine să intre și să-i dea un sfat? Sau să-i ducă gunoiul? Știi cât se merge până la tomberoane? Sunt la capătul lumii, patru scări mai încolo. Nu o mai țineau picioarele.
         Cu baia a fost mereu un coșmar. De când s-a mutat, ne-au inundat cei de la etajul doi, iar din cauza asta trebuia să stea cu apa oprită. Dădea drumul cât să facă rezerve în ligheane și în găleți. Să nu crezi că n-a făcut plângere la președintele asociației de locatari, că n-a vorbit omenește și în repetate rânduri cu cei de deasupra. Când ai să numeri câte feluri de faianță sunt pe pereți, ai să știi de câte ori a trebuit să spargă, să schimbe câte o țeavă. O să îți spun ceva ce te va șoca. Strângea hainele murdare în saci și cumpăra altele. O să găsești zeci de pijamale, halate, maieuri, șosete, prosoape și lenjerii de pat. Și cârpele astea folosite atârnă mai greu când nu-s spălate, sunt ca niște corpuri de oameni morți. Dar nu miroase greu totuși, nu? Mă rog, e suportabil. Eu am impresia că peste tot a rămas un iz de căldură, de familie, doar că e mare deranj. Și mizerie. Și întuneric. Scuză-mă că m-ai găsit așa nepregătit de musafiri. Ce e cu mizeria te întrebi? E simplu de explicat. Ea a fost atât de curată, încât atunci când a pierdut șirul treburilor, lăsându-le nefăcute de la o zi la alta, nu a mai avut curajul să ceară ajutor. Și avea meteahna asta de a aduna lucruri și a nu se descotorisi de ele. 
             Într-o bună zi i-a venit ideea sacilor menajeri. Uite așa m-am umplut de plastic. Bine, când o să pui lumină în baie, să nu te miri că ai să găsești zeci de bidoane, flacoane și cutii de detergenți. Toată viața a spălat la mână. Nu știu să-ți spun cu exactitate de când nu o mai făcea. Nu avea nici unde să întindă rufele, pentru că drumul spre balcon e blocat, dar nici putere. Era piele și os.
            Câteodată se auzea radioul din bucătărie. Televizorul de lângă fereastră nu mai merge. Vezi cum e soarta? De când au apărut atâtea televiziuni cu emisiuni interesante, i s-a defectat. Oricum, ei i-au plăcut mult cărțile. Corpul de bibliotecă de pe hol e aglomerat cu volume mici, cumpărate de pe vremea tatălui ei, avocat, l-ai cunoscut doar, fratele bunicului tău. Cele de aici sunt însă noi și scumpe. Sunt teancuri și pe jos, până la genunchii tăi. Știi că era proiectant. Sunt multe acuarele uscate și pensule bune, scumpe, prin sertare.
Canapeaua era centrul de comandă. O ruină, nu avea arcurile întregi. Vezi cât de îngust e locșorul ăsta. Te întrebi cum încăpea? Se făcea covrig, ținea strânse piciorușele ei subțiri și se ghemuia pe cât vezi, pe o treime. Aici stătea, dormea, citea, gândea și lua notițe. Scotea cuvinte din dicționar, copia pasaje din romane și își mai trăgea câte o plasă aproape, încercând să facă ordine în ea.
           Eu știu că ea nu se mai întoarce. N-a lipsit niciodată atâtea zile. O altă dovadă e că ai venit tu. Când a ridicat-o jandarmul în pătura în care era învelită, avea sub patruzeci de kilograme mititica. Sunt convins că a murit, pentru că acum e mai ușoară decât înainte. Să știi că merge peste toate grămezile astea fără să deranjeze nimic. Se bucură că ajunge la lucruri pe care nu le-a atins de ani de zile. Lângă calorifer e un pâlc de bluze pe ceva, acel ceva e un balansoar. Din seara în care a plecat, eu îl văd cu coada ochiului când se leagănă. Și tu o simți, nu? Altfel nu ai vorbi cu ea în gând. Ești uimită. Te cred. Așa au fost și vecina și jandarmul care au văzut-o pe Domni acum o săptămână. Era străvezie, o mânuță de om. Încă nu știi că îi spuneau Domni, dar o să auzi de la Aura, de la apartamentul 8. De la Domnișoara Odette, așa cum se și prezenta. Da, îți spun eu, pentru că o știu mai bine decât voi, familia ei. A rămas domnișoară. Era încântată că purta numele prințesei Odette, din baletul Lacul Lebedelor, transformată, dintr-un blestem, în lebădă.
           Nu te mai rețin. Am înțeles din ce-ai vorbit la telefon. Te duci la morga spitalului și îți trebuie actele. Măi, fată dragă, din ce cred eu, înmormântarea și pomenile vor fi în dreptul tău. Tu te simți ca picată din lună și ești în stare de șoc încă, dar îmi pare că ești omul potrivit, pentru că eu, prin ochii tăi, mă văd curat din nou și liber. Mă văd demn, cu lumina intrând prin geamuri curate. Și știu că o să te ocupi de toate cu dragoste și că o să mă dai unor oameni de ispravă, cu copii mici. Dar o să fie un efort mare și o să faci drumuri multe de la București. O să iei totul la mână și ai să te miri, peste jumătate de an, de cât de mult semeni cu ea. Și cu cât o să înțelegi asta, citindu-i caietele și scrisorile, sortând gunoiul și împărțind totul nevoiașilor, la case de copii și la biserici, o să vezi că ai primit o mare avere. Ți-a lăsat un testament nescris, prin care ție și numai ție, dintre cei nouă moștenitori care vor apărea, ți-a revenit lecția iubirii. Să stingi lumina și să aprinzi lanterna, ca să nu mergi pe întuneric, că sigur te lovești de cadă. Să încui și să nu pierzi cheia. Eu rămân aici și te aștept.