To read the creation of Selma Rashid Calil, request a translation by clicking the “Translate” button.
Selma Rashid Calil participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Constanța, Romania și are 60 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
CIREȘUL Grădina tatei era o oază de frumusețe și huzur, un refugiu pentru sufletul meu bulversat de furtuna hormonală a pubertății; mă așezam pe o căpiță de fân și, cu ochii lipiți de cerul senin îmi mai potoleam zbuciumul interior ascultând muzica difuzată de Radio Vacanța. Iubeam în taină un băiat de prin vecini care era puțin mai mare decât mine și învăța la altă școală; mi-a fost primul mentor, el mi-a deschis sufletul către muzica aceea unică, devenită clasică prin perenitate și universalitate,: Pink Floyd, Deep Purple, Queen, el m-a ajutat să pun bazele culturii mele muzicale, pentru ca mai târziu să acced la titanii muzicii clasice. În primăvara aceea pomii plantați de tata ajunseseră la primul rod; dintre toți, cireșul fusese o adevărată revărsare de flori și miresme, iubeam cireșul din toată inima; legase rod binișor, bombițe verzi vesteau cireșele dulci și gustoase, abia așteptam să-mi fac cercei la urechi, să-mi umplu gura de savoarea aceea, care parcă sublima gustul verii. În ziua aceea am plecat cu tata la ghiol; era aproape de sat și acolo evadam ori de câte ori simțeam nevoia să-mi liniștesc sângele, care începuse să-mi alerge prin vene tumultuos, pătimaș, așa cum nu-l mai simțisem nicicând. Acolo, neștiuți de nimeni, vorbeam cu tata despre toate cele, iar el îmi povestea despre durerile lui tainice, despre naționalizare, colectivizare și despre samavolniciile regimului comunist care, după ce luase toată averea bunicilor, îl mai și exmatriculase din liceu pentru că era fiu de chiabur; tata era însetat de cunoaștere, era foarte apreciat de profesori și este un lucru bine știut că tătarii au avut dintotdeauna aptitudini deosebite pentru studiul științelor exacte. Ne-am așezat pe mal în locul nostru favorit și ne-am uitat cu nesaț la întinderea mișcătoare a apei, ale cărei culori parcă pendulau între albastrul cerului și verdele algelor; cineva înota voinicește în larg și o făcea de parcă supunea unda lacului, făcând-o să-l poarte ea înspre mal; când s-a apropiat am înțeles că era el, băiatul din vecini și am intrat repede în apă să-mi răcoresc fața părea că luase foc. Când a ieșit din apă am văzut că trupul lui semăna cu statuile antice, era alb și stropii de apă îi dădeau un soi de strălucire ce emana un gen de chemare inefabilă; când m-a privit, am simțit că mă arde verdele intens al ochilor lui și mi-am plecat repede ochii rușinată. - Îmbracă-te copile, ai să răcești! Vocea tatei mi-a părut străină. - Dar nu mai sunt copil, nene, și nu mi-e frig, a zis el tremurând ușurel și cu privirea înfiptă în ochii mei, de am simțit că vreau să dispar imediat. - Dacă nu ți-e frig, de ce tremuri? Hai kîzîm, hai să mergem acasă! "Kîzîm" înseamnă fata mea în limba tătară și iubeam cuvântul, pe care părinții mei îl rosteau în felurite moduri; în clipa aceea "kîzîm" a sunat ca un șfichiuit, așa că am ieșit repede din apă și l-am urmat pe tata cu ochii plecați. În noaptea aceea nu am putut dormi, m-am furișat încetișor afară din casă, așa cum mai făcusem în deseori și am stat pe prispă; cerul atât de senin, se vedea strălucirea stelelor și inima mea bătea la unison cu lumina lor pulsatilă. Se auzeau greierii, în jur era un amalgam de sunete tainice, parfum de flori și adiere de vânt, ca și cum însăși vara poposise în grădina tatei; era lună plină și strălucirea ei rece îmi ostoia dorul neștiut ce-mi izbucnise ca o flacără în trupul plăpând și fraged. Tata nu mi-a spus nimic atunci, dar într-o seară a venit în camera mea, s-a așezat pe un fotoliu, cu un picior sub șezut, așa cum o făcea când avea ceva important de discutat. Am început să sporovăiesc necontenit ca o vrăbiuță; tata avea pe chip o întunecare, pe care i-o știam prea bine, eram sigură că făcusem o boacănă și papara urma să vină. Și a venit. - Kîzîm, ești mare de acum, ai cincisprezece ani... ești frumoasă ca cireșul ăla înalt din curte. Satul e mic, bârfele circulă ca un roi de viespi; eu știu ce copil am, dar mi-a ajuns la urechi că te plimbi cu " prietenul" ăla al tău pe malul ghiolului. - Babai, tată, în ziua aia ne-am întâlnit întâmplător... n-am făcut nimic, doar ne-am plimbat. Dacă spui că știi ce copil ai, atunci de ce... Tata m-a întrerupt privindu-mă drept în ochi cu mânie. - Da, știu ce fată am, dar lumea nu știe! Te rog să-i spui să te lase în pace. Dacă nu, o să-i spun eu, tu decizi! Trebuie să te concentrezi pe învățătură, cred că știi asta foarte bine. S-a ridicat în picioare și a ieșit din cameră. Peste puțin m-am întâlnit din nou cu el, tata nu mai zicea nimic. Ne întâlneam aproape zilnic și cu totul întâmplător; nu aveam telefoane mobile pe vremea aceea, dar funcționa între noi un gen de comunicare telepatică: nici nu ieșeam bine pe stradă și apărea brusc și el, de nici nu aveam răgazul să-mi potolesc bătăile inimii; stăteam mult de vorbă, cât puteam de mult, până când nu ne mai țineau picioarele. Într-o zi mi-a adus o carte, Quo Vadis de Sienkiewich. Am citit-o în noaptea aceea; a doua zi i-am înapoiat-o. - Ai citit-o? Când? - Azi noapte. N-am putut s-o las, e o capodoperă! Eu așa fac atunci când dau de o carte bună, nu dorm până n-o termin, ce nu ți-am mai zis? Normal că pentru romanele lui Thoman Mann, Camus, Victor Hugo ori Tolstoi mi-au trebuit multe zile și nopți, - Dar de ce nu dormi noaptea, tatăl tău știe ce viciu ai? - Viciu? Poate pasiune... ei haide, să nu-mi zici că tu nu... - Viciu e ceva care-ți dă dependență. - Bine, am viciul ăsta, și ce? Când citesc simt că trăiesc viețile personajelor și acțiunea mi se derulează în minte ca un film în culori. Am tăcut amândoi și apoi el mi-a zis cu o voce gravă, întreruptă: - Știi... te invit în oraș la o pizza, ce zici? Era prima dată când făcea asta, da, îmi dădea întâlnire! M-au trecut fiori și inima a început din nou să-mi bată tare. - Da... merg! Dar mai întâi vreau să mergem la Biblioteca Județeană, la Sala de Audiții. Ne-am întâlnit, am ajuns în oraș cu autobuzul; la coborâre m-a luat de mână și atunci am înțeles; verdele ochilor avea o strălucire ciudată, îmi simțeam inima cum lovește în piept, ca un berbece de război în porțile cetății mele interioare. Am ascultat Sonata Lunii a lui Beethoven. Am început să plâng încă de la primele acorduri ale pianului, atât de lininiștit ca nici nu-mi simțeam lacrimile; el a observat, a venit mai aproape de mine și mi-a pus o mână pe umăr. Am ieșit după Adagio sostenuto și, în plină stradă m-a luat de bărbie și m-a sărutat apăsat pe gură. Trebuia, trebuia să-i spun ce mi-a zis tata, dar el nu-mi mai dădea drumul și îmi simțeam pumnul mic în mâna lui ca o pasăre în cuib. În centrul vechi al orașului era o pizzerie; îmi bubuiau tâmplele de nici nu am putut mânca, deși bucata aia de cocă mirosea amețitor a busuioc și a brânză topită. Se auzea un blues al lui Gary Moore. - De ce nu mănânci, iubito? Am înghețat, apoi am luat foc și iar am înghețat. Brusc am simțit că nu am aer, am vrut să mor exact în clipa aceea. - Vreau, adică trebuie să-ți spun... tata îți transmite să mă lași în pace. - Și tu ce zici? - Nu... nu știu. N-am mai zis nimic amândoi. Am mâncat, culmea, chiar nu avea niciun gust bucata aia de cocă din care nu mai mâncasem niciodată, mai avea și mult busuioc; gustul acela puternic parfumat n-o să-l uit niciodată, era prea puternic pentru mine. N-am să uit niciodată, privirea lui trecea prin mine cu răceală, de parcă mă metamorfozasem brusc într-un gândac, într-o creatură scârbavnică. Nu ne-am mai văzut în vacanța aia nici măcar o dată; am tot cutreierat ca o zăludă strada principală, zi de zi, iar și iar, dar el n-a apărut toată vacanța, parcă intrase în pământ. *** Într-o zi m-am așezat sub cireș direct pe pămănt să mă răcoresc; cireșele dăduseră în pârg, era cel mai frumos pom din curtea tatei, mândria lui. Iubeam pomul acela înalt, zvelt, cu frunze mari și curate, iar cireșele îmi păreau bobițe de rubin, ce-și proiectau strălucirea tot mai intensă pe cerul invadat brusc de nori de ploaie; venea furtuna, începuse să bată și vântul, în timp ce lumina era tot mai săracă. Am văzut că pomul fusese invadat de omizi; crengi întregi era distruse, pânze albe de păianjeni înconjuraseră cireșele; eu știam că păianjenii mănâncă doar insecte, dar mai știi... Văzusem cum procedase un vecin și fără să gândesc prea mult am meșterit o feștilă, pe care am fixat-o de un băț lung. Am atins cu flacăra câteva ramuri atacate de omizi, dar focul a scăpat de sub control pârjolind rapid o mare parte din coronament; vântul bătea tot mai tare și focul a început să se întindă spre casă. Abia atunci am observat că se făcuse întuneric, venea furtună mare, iar cireșul meu ardea ca o torță; am simțit că mi-a luat foc sufletul: eram singură acasă, frica mă paralizase, iar focul creștea, creștea. Am vrut să strig după ajutor, dar m-am simțit ca în coșmarurile mele, în care voiam să fug, dar corpul nu mă asculta. S-a auzit un tunet puternic și burta cerului a explodat, rafale puternice de ploaie s-au prăbușit peste sat și au stins flacăra ce mistuia iubitul meu cireș. Tata m-a găsit plângând ghemuită lângă pom, tremurând de frig și de durere; noaptea am făcut febră mare, am aiurat, am strigat: - Babai, am omorât cireșul, l-am omorât! Atunci am „strivit corola de minuni a lumii" pentru prima oară. Cu mâna mea am strivit-o, am ucis cireșul din inima mea, dar mi-a luat mult timp și multe nopți insomniace ca să înțeleg; doar tata, în ziua aceea la ghiol, citise în ochii a doi copii, ceea ce nici ei nu știau încă.
