Luana Munteanu, Proză Scurtă, Grupa III

De Festival 4 Arts „Dan Iordăchescu” pe 26 iunie 2022

To read the creation of Luana Munteanu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Luana Munteanu participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din București, Romania și are 20 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Amnezie cu aromă de căpșuni

- Și când vine mașina te prefaci că ridici sfoara. Înțelegi? Că s-or speria când or vedea că ridicăm ceva în drum și pun frână ca proștii, știi? Chiar dacă nu e nimic acolo, de fapt.
Înțelegeam. Înțelesesem ce îmi explica de prima dată. Ce nu pricepeam eu atunci, că eram prea mică, era de ce nu îi ziceam, pur și simplu, că înțeleg. Eu – care nu suportam niciodată să fiu considerată proastă și țineam să fiu mereu singura care știa răspunsul la orice întrebare sau care le explica totul celorlalți – stăteam și mă holbam la el cu ochi mari, confuzi, cum îmi închipui că s-ar uita un om din epoca de piatră la tine după ce l-ai scos din peștera lui cu aer stătut și piei de animale ca să îi arăți un telefon. Și el începea să îmi explice din nou, fără să îi dispară zâmbetul de pe buze sau viclenia jucăușă din voce. Câteodată mă întrebam cum de nu îl enervam sau plictiseam. Nu îmi dădeam seama pe atunci că, exact cum eu trebuia să fiu cea mai inteligentă persoană din cameră, așa râvnește oricine să fie superior cuiva la un moment dat.
El era mereu capul răutăților și eu, mică, pricăjită, amărâta care era mereu prima scoasă din joc la Prinselea, eram mereu lângă el, dedicată și hotărâtă să îi completez planurile, fie că acestea includeau vreun geam spart la tanti Odi de la parter sau o Laura cu alune șutită de la magazin. Eu eram motivul pentru care nu eram niciodată prinși, chiar dacă planul meu – o completare a planului lui inițial, o adăugire - era doar o minciună demnă de un mitoman ca la carte, la care, întâmplarea face, eram o maestră.
- Zi-mi că înțelegi, Miha, că vine o dubă!
De-ar fi știut Luca că eu înțelesesem cu vreo juma’ de oră înainte... Dar oricum, eu mereu dădeam din cap că “da, am înțeles” și treceam la treabă. Făceam totul perfect și nu ezitam să arunc câte o privire la el, pe furiș, încercând să îmi dau seama dacă era mulțumit de mine și de treaba pe care o făceam. Mă și închipui, pitită în spatele vreunei mașini parcate de naiba știe câți ani pe mica noastră străduță, cu parul meu lung și încâlcit, obrajii mei mereu stacojii, inhalând cantități de praf pe care doctorii de la ProTV le-ar numi periculoase acum și un miros vag de rugină de la tăblia mașinii, chiorându-mă la Luca, închipuindu-mi că sunt subtilă.
Mama nu voia să mă lase să ies la joacă cu Luca, pentru că ea spunea că el mă place. Ce dezamăgire ar fi fost pentru ea să afle că era fix invers: că fiica ei, olimpică națională la română și engleză, cu diplome peste diplome de la concursuri pe care nimeni nu și le mai amintea și cu un IQ de care nimeni nu întreba vreodată, îl plăcea pe Luca. Băiatul de la etajul 5, care se chinuia să treacă la matematică cu aceeași notă ca cifra etajului și care trebuia să vină cu taică-su la școală în fiecare săptămână, pentru că bătuse alt nefericit care îl călcase pe nervi. Ce nenorocire ar fi fost pentru mama!
Când aveam 14 ani l-am văzut sărutându-și prima prietenă și am devenit confidenta și sfătuitoarea lui pentru cât a durat relația lor. Normal că nu l-am putut refuza, oricâte cuie simțeam că îmi sunt bătute în piept de fiecare dată când îl sfătuiam să o iubească. Probabil că, de fapt, îl îndrumam cum să mă iubească pe mine. Sau asta îmi plăcea să cred.
Când aveam 16 ani m-a sărutat pentru prima dată. Aș spune că a fost primul nostru sărut, dar eu mi-l imaginasem de atât de multe ori că nu mai putea fi primul. În fine, eram în spatele blocului, unde ne petreceam majoritatea timpului împreună, iar eu tocmai îl bătusem la Kems pentru prima dată de când ne cunoșteam. Am țipat, aruncându-mi pumnii în aer în semn de victorie și m-am trezit cu buzele lui apăsate stângaci peste ale mele. M-a sărutat și m-a sărutat, în timp ce mâinile lui îmi explorau corpul, de parcă așteptase de prea mult timp să facă asta, iar tot ce puteam să fac eu era să mă rog, în minte, ca nu cumva să scoată mama capul pe geam fix atunci, să mă cheme la masă. Cu toate astea, când s-a depărtat de mine, mi-a spus doar “ai gust de căpșuni”. Dar după asta, atingerile trecătoare s-au întețit și timpul dedicat doar pentru noi se tot lungea în arome de căpșuni plimbate de la unul la celălalt.
La 18 ani mi-am pierdut virginitatea. Eram în camera lui Luca, la capătul patului lui, unde mai stătusem de sute de ori. Plângeam în timp ce îmi spunea că va pleca la muncă în Italia imediat ce vom termina liceul. Totul a început cu sărutul lui înfometat, care încerca, cred eu, să fure toată tristețea din mine și să îmi înghită sughițurile de la plâns. M-a iubit cum nu m-a mai iubit nimeni vreodată și m-a lăsat să iubesc singură după, pentru că nu mai aveam cui să îi dau toată iubirea.
Când aveam 24 de ani tatăl lui a murit. Tatăl lui a avut grijă de mine de atât de multe ori, m-a primit în casa lui mereu, m-a tratat ca pe propria fiica. Am fost la înmormântare, cum era și normal, dar recunosc, cu rușine, că m-am uitat după Luca constant. Nu a venit. Apartamentul tatălui lui i-a rămas lui, dar nu a venit niciodată. L-a lăsat atât de gol și abandonat, așa cum mă lăsase și pe mine. Problema era că el nu trebuia să audă praful așezându-se pe clanța ușii și pe prag – eu trebuia, de fiecare dată când mergeam în vizită la mama.
La 25 de ani deja nu mai știam nimic de el. Nu îmi mai scria, nu îl mai aveam nici pe tatăl lui să îmi zică ce mai știe de el. Mă tot întrebam, într-un mod sumbru, dacă măcar mai trăiește. Și apoi, chiar și mai sumbru, ajungeam la concluzia că poate aș fi fost mai împăcată dacă aș fi știut că a murit, decât să stau în neștiință.
Ce încerc să vă spun este că acum am 27 de ani și am fost în vizită la mama, în blocul ăla în care am crescut cu Luca. Nu mai speram la nimic. Pentru binele meu, renunțasem să mai sper cu câțiva ani înainte, când îmi cunoscusem ultimul prieten. Și totuși, în fața blocului era o mașină pe care nu o recunoșteam. Lângă ea, o fetiță de vreo 2 ani dansa într-o rochiță cu căpșuni, și o femeie înaltă, frumoasă – mama crede că arăta ca mine, “o copie proastă folosită pentru a înlocui o absență prea dureroasă” - o mângâia pe cap. Din spatele volanului a coborât un chip mult prea cunoscut. Îmbătrânit, normal, și împodobit cu câteva riduri, dar cu același zâmbet imposibil de uitat. Și cât timp eu retrăiam ani întregi de amintiri în câteva secunde sufocante, el m-a observat.
- Mihaela, nu?
M-am uitat la el, mi-am dus mâinile la spate, ca atunci când îi spuneam lui tanti Odi că nenorociții de la scara C i-au spart geamul cu o piatră și că eu și Luca nu apucasem să îi prindem, și cu vocea unei cu totul alte persoane decât a mea, cea pe care o știu eu, am răspuns:
- Nu, nu am habar cine e Mihaela.