Concours de prose

Maria Velișco, Proză Scurtă, Grupa IV

To read the creation of Maria Velișco, request a translation by clicking the „Translate” button.

Maria Velișco participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ialoveni, Republica Moldova și are 40 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
                                                                                  Sărutare de fluture
                                                                                            (fragment)

   Stătea cu ochii pironiți spre bolta cerească, afundată în verdele crud al spicelor de grâu , se simțea într-un fel împăcată cu ea însăși  și-n același timp atât de aproape de Dumnezeu.Simțea cum corpul i se contopește lent cu țărâna , pătrunzând prin tulpinile și  rădăcinile  spicelor, strecurându-se în izvoarele din adâncuri. Mai simțea încă acel miros de maci purpurii cum îi inunda pieptul , acea iubire nestăvilită ce-i arsese cândva inima pentru totdeauna. 
   Îi trecu fulgerător prin memorie toate clipele frumoase trăite împreună, ele se derulau ca o peliculă de cinema și i se părea că totul s-a întâmplat  doar  cu o clipă înainte și că sfârșitul nu putea fi decât așa precum i-a fost predestinat.
    Se simți apoi pustiită .Singurătatea o năpădi năvalnic, i se înghesui  în fiece colțișor  al sufletului , o făcea să se simtă de prisos , să nu-și mai găsească rostul existenței . Dar cineva din inimioara ei îi dădea imbold să reziste, să se ridice de jos și să o ia de la capăt.O voce interioară îi șoptea continuu  - ,,Ridică-te, eu întotdeauna sunt cu tine ! ”
   Ochii căprui  îi deveniră tulburi, se încețoșară de lacrimi fierbinți ce îi curgeau pe obraji . Le simțea atât de mult amărăciunea în gâtlej , încât  sarea se preschimbase parcă în otravă.
   Sus de tot , nici un nor nu stăpânea cerul , se vedea doar întinderea albastră ca un lan imens de cicoare. Era atât de sublim și-n același timp atât de măreț acel infinit...Câte galaxii și câte miriade de stele îl străbăteau și se ascundeau după perdeaua zilei, câte minunății  se gândea că există  în univers.
   Nu știa să cânte la pian .La facultate avu ocazia să-și plimbe degetele fugare pe clapele alb-negru și să încerce câteva combinații oarbe .Odată cu trecerea anilor muzica pianului îi dădea parcă aripi de zbor , era pentru ea o licoare a sufletului , iar  nopțile  și le petrecea depănându-și amintirile pe valurile fluide  ale muzicii de pian.
   Își ridică de la pământ mâinile .Le făcu pâlnie și încercă să sfideze soarele și să-l privească în ochi.Își văzu mâinile preschimbate în alte mâini,  parcă străine pentru ea..Nu mai aveau culoarea roz de cândva, dar băteau într-o culoare alb-pal , parcă-i erau văruite.Vene albăstrii ca niște nervuri pe o frunză îi traversau palmele, degetele, încheieturile mâinilor...Poate erau atât de slăbite că duceau și ele dorul , acel dor pe care o măcina și o rodea în interior,  asemeni cariei în lemnul uscat.Două perechi de mâini , care erau și zi și noapte împreunate se despărțiră pentru totdeauna.Nu se mai puteau atinge, nu se mai puteau mângâia ...
   Se ridică încet și cu un fel de evlavie îngenunche și scoase din piept un urlet sfâșietor.Părea o lupoaică disperată în piele de om.Se înfiorară spicele, câțiva maci începură să tremure
nervoși , își rătăciră petalele și un vântișor stârnit de nicăieri le fură rotindu-le prin văzduhul fierbinte .Ecoul duse răcnetul hăt în depărtări și odată cu el duse și greutatea-i din suflet.
   O vedeai în ultimul timp ca o stafie , când pe un deal , când pe altul.Avea și simțea nevoia de a absorbi de undeva acea vlagă de a trăi, acel vlăstar dătător de viață . Se ferea de oameni și se străduia să-i ocolească.Nu avea nevoie de compătimirile lor , mai tare o răneau și-i adânceau suferința Avea nevoie doar de el , și numai de el...Simțea cum jumătate din ea a murit deja, că nu mai exista , că trăia ,dar parcă nu trăia...
   Soarele , ca o roată de foc , luneca încet în zarea îmbrăcată în purpură.Răsăriturile și apusurile erau pentru ea ceva sfânt și sublim, ca o binecuvântare , aducându-i un strop de pace lăuntrică , pace de care avea atât de mult nevoie de ea.
   La început , nu putea  înțelege de ce toate încă mai erau, de ce  soarele lumina, de ce păsările cântau , de ce toate erau la locurile lor, așa precum le lăsaseră cu o zi înainte de a-l pierde pentru totdeauna...și doar iubitul ei nu mai era. Mângâia fiece lucru atins și făcut de mâinile lui , plângea la fiece pas și simțea cum nimeni și nimic nu o mai ține pe pământ...Se simțea atât de pustie și goală ca o peșteră în negura timpului , ca acei zombi din filmele de groază care doar se mișcau în neștire.
   Melodia telefonului mobil o deșteptă din coșmarul în care se afla.Iarăși orele și minutele de pe ecranul celularului coincideau. Numerele oglindă o însoțeau pretutindeni și la fiece pas.Uneori le vedea atât de des încât devenea confuză și se simțea în alertă.Treptat se obișnui cu ele și de fiecare dată își spunea ca pentru sine că din celălalt loc al existenței umane , din lumea de dincolo de moarte, un înger încearcă să-i transmită un mesaj, iar acel înger nu putea fi altcineva decât iubitul ei.Se frământa însă și nu știa ce vrea să-i transmită și de fiecare dată rămânea să ghicească , iar atunci când orele erau exacte , se bucura ca un copil și-și spunea că o iubește.
   O fâlfâire ușoară îi trecu prin față , apoi micul fluturaș ,  viu colorat  i e așeză pe rochiță, dând vesel din aripioare.Nu credea în misticism , dar fluturii o făcură să-și pună tot mai multe semne de întrebare.Vara îi țineau deseori companie  , însă iarna îi pătrundeau câte unul în casă și se juca cu piciul ei fluturându-și aripioarele .Hohotele de râs ale  micuțului, care voia să-l prindă o înveseli nițel.Fluturașul se apropie fugar de fața ei și o atinse pe buze  asemeni unui sărut.
   -Mami , uite ,  ,, futurașu” ți-a dat pupă ,- exclamă vesel băiețelul alergând după micul ștrengar colorat.
Cel mai nostim e că o atinse pe buze exact în momentul când blocă o persoană, care o sâcâia și-i trimitea mesaje pe messenger .
   Dorul , acel dor care doare o mistuia  continuu , o făcea să se topească lent ca o lumânare aprinsă, o storcea cu totul de voința de a trăi ...Se simțea ca un copil abandonat la marginea unei prăpastii , ca o umbră fugară pe pământ. 
   Soarele își potolea ultimile raze în limanul înserării.Urletul se stinse și în pieptul ei și doar lacrimile  îi inundau obrajii.
-	De ce? De ce? De ce?..., mii de ‚, De ce ” fără nici un răspuns de nicăieri.Dumnezeu nu avea timp nicicând să-i răspundă.Se ridică în picioare, însă ele nu voiau s-o asculte, de parcă i le întretăia cineva.Sufletu-i orfan se zbătea între voință și nepăsare, între dragoste și ură , între viață și moarte. Și deși se simțea răvășită , înverșunată și totodată confuză, strigă după ajutor tot la Dumnezeu.
   O ciocârlie își revărsa trilul melodios peste liniștea câmpiei.Începură greierașii să murmure și cele două picioare o porniră bezmetice din loc.Pe unde se clătinau, pe unde se țineau mai țepene  , coborau încet cărărușa șerpuită spre sat.
   Și nu aveau cum să nu o ducă acasă , căci acasă o așteptau trei suflețele care aveau nespusă nevoie de ea .O așteptau cu toții la portiță.Micuțul cum o zări alergă cu brațele deschise spre ea. Șase mânuțe  o cuprinseră strâns . Fetița își dădu seama că mama iar plânse și că dorul pentru tatăl lor o măcina și-i spuse consolând-o nițel: 
-	Cuprinde-ne pe noi, mamă și privește-ne , căci în fiecare din noi e o părticică din tata, și astfel  îl poți vedea și îmbrățișa .
   Sus de tot , în oceanul stelar o stea zvâcnea tremurândă.Cerul părea mai aproape de pământ ca niciodată .În liniștea serii, prin geamul întredeschis , o melodie divină curgea ca o binecuvântare.