To read the creation of Ana Văcărașu, request a translation by clicking the „Translate” button.

Ana Văcărașu participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Pașcani, Jud. Iași, Romania și are 59 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                 IRONIA SORȚII


           Relația clandestină dintre Alberto și Maura dura de mai bine de doi ani. Locuiau pe aceeași stradă, el la numărul șaptesprezece și ea în clădirea care făcea colț cu cealaltă stradă, la numărul douăzeci și șase. Maura era domnișoară, însă Alberto era căsătorit cu Alicia. Mai bine de zece ani de căsnicie, fără copii și fără grija zilei de mâine. Amândoi câștigau bine, ea ca profesoară universitară de psihologie și el ca inginer într-o fabrică de componente pentru o întreagă gamă de mașini agricole. Era șeful serviciului de desfacere, motiv pentru care era mai mereu plecat în călătorii în interes de serviciu, sau pe la târguri de prezentare și vânzare prin toată țara, ca delegat din partea fabricii. 
   
           Doar că un sfârșit de săptămână pe lună, în timp ce nevasta lui credea că e plecat în delegație, se închidea cu Maura în apartamentul ei de la etajul doi al blocului de la colțul străzii. Nu ieșea din cuibul de amor până în dimineața zilei de luni, când se întorcea acasă, se schimba de hainele cu care fusese „în delegație”, apoi ca în fiecare zi normală de lucru, pleca la serviciu la fabrică. 
           Însă de câtva timp, lucrurile nu mergeau tocmai bine în căsnicia lui. Ceva scârțâia și scârțâitul acela era neplăcut. Nevastă-sa nu era proastă, nici măcar naivă. Dimpotrivă, era o persoană care îl depășea în inteligență, lucru care lui îi crease încă de la începutul relației lor un complex de inferioritate pe care încerca zadarnic să-l depășească. Alicia nu era nici arogantă, însă în ultimul timp, Alberto avea senzația că îl privea de sus, așa cum privește o profesoară pe un elev pe care tocmai l-a surprins cu fițuica. 
            Se întreba uneori dacă nu cumva ea știa ceva de relația lui cu Maura, iar atitudinea ei nu era altceva decât o așteptare încordată a momentului în care el i-ar fi spus adevărul. Însă asta era o ipoteză pe care prefera s-o elimine din start, fiindcă nimeni nu știa nimic, el își lua toate măsurile posibile de precauție —își zicea adesea, încercând să se convingă pe el însuși, când îndoielile începeau să devină agasante. 
            Bineînțeles că ar fi putut să divorțeze. Era convins că ea, fiind atât de inteligentă și o bună cunoscătoare a firii omenești, l-ar fi înțeles și despărțirea s-ar fi produs fără probleme, ca între doi oameni civilizați ce erau. Însă, poate tocmai plecând de la această certitudine, el nu-i cerea divorțul. Îl scotea din fire să fie pus în situația de a-i cere ceva Aliciei. Orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi fost, orgoliul său nemăsurat îl făcea să ezite. 
           Uneori se considera un mizerabil c-o înșela în felul acela. Apoi își zicea că ea merita asta și chiar mai mult, pentru atitudinea ei, pe care el o considera ca fiind de superioritate. Pentru privirea ei scrutătoare care părea să-i pătrundă în creier, căutând acolo răspunsurile pe care el i le refuza. Gândurile pe care nu era dispus să le împartă cu ea. 
           La pândă. Asta era definiția comportamentului femeii față de el. Cel puțin, așa vedea el lucrurile. Nu-l presa, nu-l obosea cu întrebări referitoare la călătoriile tot mai dese sau la modul în care își petrecea timpul când pleca în delegație. Însă în ochii ei se vedea o bănuială ca o neliniște a privirii, în timp ce atitudinea corporală îi era neschimbată. Fiecare gest al ei denota un calm și un autocontrol care-l exasperau. 
           Se simțea ca un cobai analizat de către cercetătorul care aștepta cu răbdare să noteze orice eventuală reacție stranie sau schimbare de comportament, după administrarea unei doze de testare dintr-o substanță necunoscută. Orgoliul său masculin se răzvrătea luptând cu demonii vinovăției, iar faptul că bănuiala din privirea ei era justificată, îl scotea și mai mult din sărite. Să recunoască în fața ei că avea pe alta, ar fi însemnat să-și recunoască inferioritatea, confirmând ceea ce probabil ea bănuia deja. Ura să-i dea dreptate, pur și simplu nu concepea așa ceva. 
          Asta era una dintre justificările sale pentru relația cu Maura. Tânăra secretară era frumoasă și deșteaptă, însă nu ajungea la nivelul acela intimidant de inteligență care-l complexa, al Aliciei. Lui îi plăcea tocmai pentru că era modestă, docilă, îl făcea să se simtă important. Stătea pe treapta de sus și nu pe cea de jos ca în căsnicia lui. Nu se considera misogin, însă în opinia sa, cu Maura totul era exact așa cum ar fi trebuit să fie într-o relație de cuplu. Putea să-i ceară orice, iar ea ar fi acceptat bucuroasă, lăsându-l să se îmbete cu senzația de virilitate și de forță. De mascul dominant. Tocmai ceea ce nu făcea nevasta lui.
           Toate aceste idei îi frământau mintea și-i dădeau dureri de cap într-o seară de duminică, în jurul orei unsprezece. Știind că toți vecinii Maurei, care erau pensionari în vârstă, se aflau deja în paturile lor la ora aceea și nu risca să fie văzut, se lăsă convins de către iubită să scoată gunoiul la containerul din stradă. A doua zi dimineață urmau să plece amândoi la serviciu și nu le-ar fi dat timp să se ocupe de un lucru atât de banal.
            În pijama și cu halatul bleumarin pe care iubita i-l cumpărase, își luă legătura de chei și ieși încălțat cu papucii de casă. Concentrat în gândurile care nu-i dădeau pace, ajunse la containerele situate în partea de sus a străzii, cam la jumătatea distanței dintre amantă și nevastă. Ridică atât cât era nevoie capacul unuia dintre ele, aruncă punga înăuntru apoi îl lăsă să cadă cu zgomot, aproape fără să vrea. În momentul următor, o pisică țâșni speriată de sub containerul de alături și trecu ca o săgeată printre picioarele lui.
          Scăpă câteva înjurături la adresa animalului, apoi se întoarse brusc și-l văzu dispărând după colțul blocului din stânga lui. Își scutură cu mâinile pantalonii de pijama și papucii de casă, de teama puricilor, apoi plecă, îndepărtându-se de containerele de gunoi. 
           După câteva minute ajunse la bloc, urcă la etajul al doilea, deschise ușa cu cheia și intră în apartament. Lumina era aprinsă iar holul i se păru familiar, chiar dacă îl lăsă un pic cam nedumerit. Însă nedumerirea nu-i dură prea mult, doar până ce ieși din sufragerie Alicia, nevastă-sa, surprinsă de sosirea lui neașteptată. 
          Încă nu era luni dimineață.