To read the creation of Andreea Câmpean, request a translation by clicking the “Translate” button.
Andreea Câmpean participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din București, Romania și are 44 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
CĂRĂRI PRIN ABIS
Codruț. Picăturile de ploaie alunecau pe geamul autobuzului, creând șiroaie subțiri care se uneau și se despărțeau precum o rețea de nervuri. Codruț le urmărea cu degetul arătător, imaginându-și că picăturile sunt de fapt mașini mititele care se întrec pe o pistă alambicată. Mintea îi era goală de gânduri, iar ochii – mari, căprui, umbriți de gene prea lungi și bogate pentru un băiețel de zece ani – îi erau uscați de la prea multe lacrimi vărsate și înconjurați de cearcăne adânci.
Cu nici o lună înainte, fusese un băiat obișnuit, cu o familie zgomotoasă și cam ciudată, cu o locuință modestă, dar situată aproape de școala la care mergea. O familie de trei, plus o pisică mare și portocalie, pe care nu-și amintea când o adoptase, cu un mieunat puternic, imposibil de ignorat.
Apoi venise acea zi. O zi de vineri. Aniversarea lui Ionuț – prietenul lui din copilărie – urma să fie sărbătorită în cel mai demențial loc: arena Laser Tag de la periferia orașului.
În seara de dinaintea zilei de vineri, părinții lui primiră telefonul fatidic. Cineva îi anunță că bunica avea să se stingă în foarte scurt timp, iar ei trebuiau să ajungă cât mai curând la ea, dacă doreau să-și ia rămas bun.
Codruț regreta că va rămâne fără ultima bunică, îi părea rău și de suferința tatălui său care urma să-și piardă cel din urmă părinte, dar, în realitate, Nana – cum o numise de când era mic -, suferea de Alzheimer și nu-și mai amintea de niciunul dintre ei de mai bine de trei ani. La ultima vizită în Centrul de îngrijire Raza de Soare, îl certase pe Codruț pentru că se poartă urât cu sora lui, ceea ce-l speriase și îl încurcase în egală măsură, cum el se știa singur la părinți. Abia după ce au ieșit pe poarta albă a clinicii, tatăl său îi explicase că boala o determina pe Nana să nu mai distingă realitatea de propriile sale amintiri și că cearta la care se referise, avusese loc demult, în copilărie, când tatăl lui obișnuia să o necăjească mai mereu pe sora sa, mătușa Ilda.
Fie că ajungeau la clinică vineri, ori sâmbătă, după petrecerea lui Ionuț, avea oare să mai conteze cu adevărat? A încercat să-și convingă părinții. Nimic nu i-a înduplecat. Tatăl său se răstise și-l numise egoist, iar mama...ei bine, mama îl privise cu o tristețe în care Codruț citise însă și o urmă de dezamăgire. Decizia lor rămase neschimbată: a doua zi, după ore, îl vor lua de la școală și, împreună, vor pleca spre clinica Raza de Soare, un drum de mai bine de cinci ore cu mașina.
Noaptea trecuse greu, iar el nu reușise să doarmă nici măcar o oră. Privise în tavan la umbrele lăsate de razele lunii ce se strecurau printre ramurile copacului înalt din dreptul ferestrei și îngânase iar și iar și iar, rugăminți ca plecarea de a doua zi să fie amânată.
Zorii zilei de vineri luminară interiorul camerei și îi aduseră lacrimi în ochii obosiți. Se îmbrăcase apatic, gândindu-se cum avea să-i dea vestea lui Ionuț. Când ieșise pe ușa casei pentru a pleca spre stația de autobuz, observase în treacăt bagajele deja făcute de mama sa. O auzise mișunând prin bucătărie, probabil pregătind micul dejun, dar nu voia să vorbească nici cu ea și nici cu tatăl său. Părăsi casa în viteză, fără să-i anunțe ori să-și ia rămas bun, simțind satisfacție în gestul de revoltă.
Orele trecură cu rapiditate. Ionuț reacționase mai bine decât își imaginase, compătimindu-l pentru apropiata pierdere a bunicii și liniștindu-l că vor avea alte ocazii să meargă împreună la arena de Laser Tag. Ușurința cu care prietenul său primise vestea îl supără și mai mult. La plecare, îi lăsă cadoul în bancă și se repezi spre parcarea din fața școlii fără să-i mai adreseze vreun cuvânt.
Afară ploua abundent, perdeaua de apă schimbându-și direcția de la o secundă la alta, în rafale puternice de vânt. Cerul negru sorbise lumina zilei, lăsând impresia unei ore cu mult mai târzii, deși abia trecuse de prânz.
Codruț își amintea cum așteptase în ploaie mai bine de o oră până ca profesoara de matematică să-l observe – ud până la piele și tremurând sprijinit de gardul parcării – și să-l aducă la adăpostul streșinii de la intrarea în clădirea școlii.
Autobuzul opri în stație, iar Codruț își luă ochii de pe geam și-i lăsă să alunece pe încălțările ude leoarcă. Mătușa Ilda avea să-l cocoloșească iar cu ceaiuri urât mirositoare și creme mentolate ca să-l ferească de guturai. Oftă și se grăbi să coboare din autobuz înainte ca ușile să i se închidă în față. Nu ar fi fost prima dată. De când se mutase la mătușa sa, i se întâmpla aproape zilnic să piardă noțiunea timpului ore la rând. Puțină lume observa însă. Nimeni nu reușea să-l privească mai mult de câteva secunde în ochi fără ca fața să i se schimonosească într-o grimasă de milă. Expresii de genul ”îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o”, ajunseră să fie precum un zgomot de fond, unul pe care învățase să-l ignore atât de bine, încât nici nu-l mai auzea.
Coborî apatic din autobuz, gândindu-se că până va ajunge la casa mătușii Ilda, ploaia avea să-i pătrundă prin toate hainele de pe el. Își ridică ochii cu palma streașină deasupra lor, în încercarea de a se orienta. Atenția îi fu atrasă de spectacolul de lumini de pe cerul întunecat. Nori groși se înghesuiau deasupra, iar fulgerele îi aprindeau din interior, lăsând impresia unei bătălii stranii, dar formidabile. Chipul lui Codruț se lumina odată cu cerul, apa îi intra în ochi, i se scurgea pe gât, îi pătrundea pe sub haine și chiar înăuntrul său, înecându-l în amintiri.
Vedea printre ele jocul de lumini roșu-albastre ale girofarului atașat mașinii de poliție oprită în fața școlii și un bărbat în uniformă, cu mustață și sprincene stufoase, care vorbea calm, dar răspicat, cu profesoara de matematică despre cum părinții lui au fost implicați într-un accident grav de mașină în care și-au pierdut viața. Amintirile i se învârteau în minte, confuze și ciudate, aducând cu ele o suferință care îl ardea pe dinăuntru precum un acid, iar deznădejdea îl sugruma, închizându-i plămânii și împiedicându-l să respire. Își amintea lacrimile mătușii Ilda și disperarea din ochii săi, apoi vocea domoală a unui om ce semăna izbitor de bine cu Moș Crăciun, mieunatul strident al unei pisici mari și portocalii și... un miros pregnant de scorțișoară.
*** Toma. Toma Ucigașu’ îl numeau. Pașii apăsați plescăiau în bălțile formate printre dalele neregulate care acopereau străduța lăturalnică din sudul Troiței. Două intersecții mai rămăseseră și o alee îngustă, mai mult o potecă mocirloasă, ce fusese strecurată între gardurile a două proprietăți vecine. Se ferea de oameni, dar azi ploaia îi gonise pe majoritatea de pe străzi, iar puținii rămași erau mai preocupați să se adăpostească sub umbrele și să ajungă degrabă la destinație decât să se zgâiască la el, cum s-ar fi întâmplat într-o zi normală cu vreme frumoasă.
De zece ani se mutase în comuna izolată, cocoțată pe o colină destul de abruptă și înconjurată de munți. După zece ani de coșmar, când societatea considerase că, în sfârșit, și-a ispășit pedeapsa, iar porțile mari de metal ale pușcăriei se deschiseseră, eliberându-l din nou în lume, a fost prima dată când Toma a realizat că este mort. Viața lui se sfârșise în ziua în care, după prea multe pahare cu alcool de proastă calitate, după prea multe ore de nesomn și petrecere alături de gașca sa din facultate, crezuse că lumea îi aparține, că poate fi el eroul în fața amicilor săi. Căci cum altfel aveau să-l considere când se avântase prin ploaia torențială până la Non-Stop-ul din centrul orașului, pentru a reface stocul de băutură al petrecerii încă în toi? Nimic n-avea să-i stea în cale....Nimic.
Nimic, în afară de o femeie zgribulită, în hainele ei gri, ascunsă de perdeaua de ploaie și prea preocupată cu a-și feri pruncul de rafalele de apă și vânt, pentru a observa mașina care gonea pe strada pustie. Iar el - băiatul minune al anului III din Facultatea de Arhitectură, atletic și chipeș, idolatrizat și invidiat printre colegii săi -, ei bine, el se pierduse printre gânduri. Adormise sau poate își pierduse cunoștința, pentru că tot ce-și amintea din acea zi erau ploaia care cădea în rafale, izbindu-se de parbrizul mașinii cu zgomot, iar apoi, luminile albastre și roșii ale girofarului, sclipind hipnotizant prin perdeaua de apă și colorând strada, câteva mașini oprite și o mulțime de oameni uzi până la piele, adunați laolaltă.
Toma se străduise să-și amintească mai mult, dar, de fiecare dată, imaginile se evaporau din mintea sa înainte ca el să le poată atinge. Ore, uneori zile, treceau fără ca el să mai fie conștient de ce se petrecea în jur. Se distanțase de realitate, de coșmarul în care viața sa se transformase. Se dezmeticise într-o zi, își ridicase ochii și privise chipul de piatră al unui străin îmbrăcat în negru, care, din spatele unui pupitru imens, îl acuza că se face vinovat de uciderea unei femei și a copilului ei. Toma simțise atunci cum corpul începe să-i tremure în convulsii, imaginea i se întunecă, iar greața îl provoacă să-și golească stomacul cu icnete.
Altădată, realitatea se decise să-l readucă în cruzimea ei, dezvăluindu-i o încăpere îngustă în care plutea un miros puternic de urină și rânced, cu pereți gri, pătați de mucegai, cu două paturi de fier acoperite de saltele găurite și murdare. Amintiri similare se succedau constant, uneori aducând în prim plan fețe butucănoase, rânjind cu dinți stricați ori fixându-l cu ochi injectați.
Da, Toma murise în acea zi, demult, când se avântase prin ploaie, amețit de vaporii bahici, dorind să rămână eroul unor tineri pe care nu îi mai văzuse de atunci și crezând că lumea întreagă i se cuvine.
Câteodată însă, i se năzărea că ascultă o voce caldă, prietenoasă care, pentru scurt timp îl aducea printre cei vii și-l învăluia într-un miros plăcut de scorțișoară.
Bărbatul de 33 de ani se opri brusc, iar panica îl cuprinse în ghearele ei, împingându-i inima să se zbată în fibrilații. Se uită în jur, răsucindu-și gâtul cu mișcări smucite și rotindu-se pe călcâie. Își acoperi fața cu palmele și își împinse ochii până ce simți cum îl ard de durere. Îi redeschise și încercă să cuprindă mai bine împrejurimile prin șiroaiele de apă ce i se scurgeau pe chip. Pieptul îi sălta în disperarea după aer, iar pe gură îi ieșeau, din pricina fricii, aburi fierbinți ce se stingeau numaidecât sub picăturile reci ale ploii.
O ramificație incandescentă lumină brusc tot cerul, iar Toma sări și zbieră în același timp. Se trezi din stupoare și, exact cum i se întâmpla de fiecare dată, încercă să-și dea seama unde se află. Îi rămăseseră doar două intersecții. Atât. Iar acum se afla într-un loc străin, de care nu își amintea nimic. Din nou.
Trotuarul pietruit pe lângă care apa se scurgea cu viteză, urca destul de abrupt o colină, iar la mai bine de douăzeci de metri, Toma zări troița înaltă, sculptată cu măiestrie în lemn și înconjurată de ornamente florale, monument care dăduse numele localității în care trăia. În sfârșit, știa unde se află. Ce căuta acolo, la o distanță de mai bine de patru kilometri de casa sa, nu avea nici cea mai vagă idee. Ceva din imaginea troiței înălțându-se spre cerul aprins de furtună, o căsuță mică, din lemn, în partea dreaptă și sunetul pe care pașii săi îl făceau pe dalele de piatră de pe trotuar, toate acestea îi creau un sentiment de familiaritate. Se avântă prin ploaie și, aproape fără să gândească, intră în curtea căsuței din lemn, apoi se opri în fața ușii pe care era prinsă o plăcuță metalică: Cabinet Individual de Psihiatrie, un nume și Psihologie Clinică și Psihoterapie.
***
- Ah, ai ajuns! Mă bucur! zise bărbatul, cu zâmbetul său larg care-i ridica obrajii dolofani și-i descoperea toți dinții deasupra bărbii albe și stufoase.
Îi făcu semn să intre, în timp ce își aruncă ochii spre cerul brăzdat de fulgere.
- Mă temeam că vremea asta te va determina să renunți la ședința noastră de azi. Vai, dar ești ud leoarcă! Mă duc repede să-ți aduc un prosop. Poate găsesc și ceva haine care să ți se potrivească. Până terminăm, să sperăm că se oprește furtuna și hainele tale se vor usca, continuă să bodogănească, deja dispărut după arcada care separa holul de la intrare de camera de zi.
Un puternic miros de scorțișoară se răspândea în întreaga casă, familiar și plăcut, aducând cu el o senzație de relaxare, de siguranță.
De undeva din casă, se auzeau bufnituri și scârțâituri de balamale.
- Cred că am găsit câte ceva cu care să te schimbi, se auzi vocea înfundată a gazdei. Doar să îmi spui...pe cine avem azi? Codruț? Toma? Ca să știu în ce te vei simți mai confortabil?
Musafirul își desfăcu încălțările umflate de apă și le așeză cu grijă pe bucățica dreptunghiulară de plastic, așezată pe post de preș în fața ușii de la intrare. Lângă el, o pisică rotofeie și portocalie, îl fixa cu ochii săi migdalați.
Se ridică și, pășind spre arcadă, privi peste umăr în oglinda micuță prinsă pe peretele din stânga sa. Își admiră chipul înroșit, încadrat de părul ud, lipit de pielea capului.
Azi...azi hainele doctorului îi vor fi mari.
***
Notițe ședință Joi, 15 iunie 2000, orele 18.00 - Cabinet Troița
Pacient: Tomas Petrescu, fiul lui Codruț și al Ilda Petrescu
Descriere: Pacientul suferă de tulburare disociativă de identitate. A dezvoltat două identități distincte sau personalități care alternează în controlarea comportamentului.
Posibilă cauză a declanșării bolii: violență în familie, mama comite suicid, tatăl abandonează la vârsta de zece ani, crescut în orfelinat. Ambele identități alternative prezintă trăsături care contrastează cu identitatea primară, fiind ostile si autodistructive. Personalitățile sunt diferite ca vârstă, aptitudini, proveniență, dar par a trata aceeași formă de autoblamare. Pacientul nu este conștient de experiențele celorlalte identități.
PROF. UNIV. DR. ANTON CIORESCU, Medic Primar Psihiatru, Clinica de Psihiatrie „Raza de Soare”
