To read the creation of Andreea-Denisa Căluțoiu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Andreea-Denisa Căluțoiu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Drobeta-Turnu Severin, Județul Mehedinți, Romania și are 18 ani. Ea este elevă a Colegiului Național „Gheorghe Țițeica” și este îndrumată de Prof. Mirela Ciurel. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                        Fetița care spera să schimbe lumea

         Se spune că, demult, într-o țară îndepărtată, peste văi, munți, ape cristaline, câmpii întinse, într-un loc în care oamenii păreau să fi uitat de toate minunile și bucuriile vieții, exista o fetiță cu ochi mici, albaștri, în care se răsfrângea lumina sidefie a cerului, și păr negru ca un val al nopții.
        Această făptură plăpândă și inocentă avea ceva deosebit, un dar mirific care o îndemna să învețe, să învețe cât mai mult și să știe cât mai multe. Voia să împrăștie pretutindeni educația și să le ofere tuturor posibilitatea de a merge la școală. Atitudinea ei îi nemulțumea pe mulți dintre oamenii mari care nu vedeau în ea decât un copil care ulterior avea să muncească pământurile satului. Doar atât! Un copil! Cineva neînsemnat!  Supărați erau, mai ales, băștinașii.
        Aceștia din urmă erau locuitorii veterani ai satului cu un  rang înalt în societate. Ei erau de părere că pământul este cel mai important și cei mici trebuiau să contribuie la buna lui îngrijire. „ Satul trebuia să aibă roade multe toamna și să fie îmbelșugat”, ziceau ei furioși.
        Vorbele copilei îndemnaseră pe toți ceilalți de o vârstă cu ea să spere și să viseze la o șansă de a învăța. Popularitatea ei creștea din ce în ce mai mult.
         Fata vedea răbufnirile tot mai dese ale celor mari. Aflându-se într-o zi pe drumul către școală, ținându-l strâns de mână pe tatăl ei, îl întreabă cu glas tremurat:	
         - Tati, de ce băștinașii nu vor să ne lase la școală?
         Bărbatul înalt, cu umerii căzuți de la munca grea depusă în plantațiile de legume, se apleacă și o privește fix în ochi.
          - Ei nu știu ce diamante sunteți voi, îi spune calm, zâmbind, și o mângâie pe cap. Și ca orice diamante și voi trebuie să fiți șlefuite.
          - Dar pot să merg în continuare la școală, nu? Murmură fetița, sperând ca întrebarea ei să nu fie auzită, temându-se de un răspuns dezaprobator. 
          - Sigur că da, vine răspunsul hotărât.	
          Privind în urmă, observă zece copii care muncesc de zor pe pământul noroios și rece din pricina ploii.
          - Ei de ce nu pot să învețe?			
          Tatăl își lasă capul în jos și o îndeamnă să își continue drumul.
           La școală, doamna profesoară le vorbește despre cât de mult au reușit unele discursuri să schimbe soarta omenirii pentru totdeauna. Auzind acestea, în mintea fetei răsare o idee neașteptată. Dacă ar ține un discurs, cum ar fi? Ridică repede mâna, fluturând-o nerăbdătoare, apoi întreabă:
           - Discursurile pot fi ținute și de copii, nu?
           - Mai ales de copii, spune și zâmbește călduros doamna profesoară. Cei care țin discursuri sunt oameni curajoși care vor să îi îndemne și pe ceilalți să facă o schimbare sau să lupte contra unor prejudecăți.
            După terminarea orelor,fetița îi spune fericită tatălui ei că știe cum poate rezolva problema din satul lor. Surprins, bărbatul ridică din sprâncene neîncrezător, dar nu o descurajează, ci râde prietenos.
            - O să reușim, zice entuziasmată copila către ceilalți.
            - Nu prea cred…, murmură unul dintre ei.	
            - Nimic nu e imposibil, vom reuși. 	
            Și spunând acestea, se duce țintă spre plantațiile de legume aflate în capătul satului. Se așază pe o mică buturugă de lemn pentru a părea mai înaltă.
           - Știu că voi credeți că noi suntem doar niște copii, dar e dreptul nostru să învățăm, să putem cunoaște tainele acestei lumi minunate în care trăim. 
           Toți adulții o privesc neîncrezători, chiar răutăcios. Ei cred că este vorba despre un simplu copil mult prea rebel pentru vârsta lui. Dar fetița știe că e de datoria ei să îi convingă că nu este vorba doar despre atât. În inima ei, există un firicel de speranță și curaj, curajul de a lupta împotriva prejudecăților băștinașilor.
           - Lumea noastră nu înseamnă doar plantații și recolte. Tace o secundă, apoi continuă cu glas tare, sigură pe sine:	
           - Înseamnă mai mult decât atât. Înseamnă curaj, prietenie, dreptate și bunătate.
           Toți copiii încep să strige voioși : „Așa e! ” și să aplaude	necontenit.
           Unul dintre băștinași, căpetenia lor, îi acoperă cu vocea lui:
           - Vă vom lăsa să mergeți la școală dacă îndepliniți o misiune.  Veți aduce comoara ascunsă de primii locuitori ai satului. Se zvonește că este undeva în munții stâncoși de dincolo de văile cascadei multicolore.  Dar aveți termen până la înserat.
           După ce acceptă înțelegerea, fetița împreună cu ceilalți copii, care i se alăturaseră, pornesc spre cascada multicoloră, deși nu au nici cea mai vagă idee de felul în care ar trebui să arate aceasta. Dar, înarmați cu speranță și curaj, o ia în direcția în care îi ghidează inima. În jurul lor, întâlnesc fel de fel de oameni triști care îi avertizează de pericolele aflate la tot pasul, copaci distruși de incendii, iarbă veștedă și locuri secetoase. Cu toate acestea, copiii își  continuă drumul. Soarele începe să își piardă din strălucire odată cu venirea unor nori cenușii pe cerul de un albastru de diamant. 
            - Acolo e o cascadă, strigă plin de însuflețire unul dintre ei.
            Toți întorc capul în acea direcție, dar sunt dezamăgiți că nu este colorată în niciun fel. Totuși, fetița decide să meargă acolo, mai ales că ploaia urma să înceapă și șansele de a mai inspecta locul ulterior ar fi reduse cu mult. Urcând anevoie pe niște stânci în speranța de a ajunge cât mai aproape de cascadă, un băiețel se lovește și alunecă înapoi, începând să plângă. Speriați, ceilalți se duc la el, renunțând la unica încercare de a afla dacă aceea este într-adevăr cascada multicoloră sau nu. Îl ajută să se ridice și pornesc împreună mai departe în căutarea munților stâncoși. După câteva ore, în care ploaia își făcuse simțită prezența, copiii ajung la un zid în fața căruia sunt întâmpinați de un bătrân cu barbă albă și cu capul acoperit de o imensă pălărie cenușie. În mână ține un toiag pe care îl flutură alene din mâna îmbătrânită de vreme.
          - Ce căutați aici? strigă el cu o voce puternică și amenințătoare. Nu aveți voie să treceți. Sunt paznicul acestor munți de patruzeci de ani. Nu am voie să las pe nimeni să găsească comoara ascunsă acolo.
          - Dar este comoara strămoșilor noștri. Trebuie să ne lași. Te rugăm mult. 	După ce rostește acestea, fetița îl privește rugător, iar ceilalți copii îi urmează exemplul. Cu toate acestea, bătrânul neagă vehement din cap. 
          - Îți dăm și ție o parte din comoară dacă ne lași.
           După ce îi promit solemn că vor împărți cu el comoara, cei mici trec de zid  și încep să urce munții, cu excepția fetiței care se uită atent la pământul noroios. Observă că într-un loc pământul pare neatins de ploaia care nu mai contenise. Începe să sape de zor și găsește un cufăr. Uimirea de pe chipul ei este de ajuns să îi facă pe ceilalți să coboare atunci când le strigă numele. 
          - Aici era comoara despre care băștinașii credeau că se află în munți, spune fetița cu bucurie.
          Se întorc la paznic, căruia îi încredințează jumătate din obiectele de aur și galbenii aflați în cufărul de lemn stacojiu. Bătrânul începe să plângă atunci când primește bunurile și le povestește cu glasul tremurând că toată familia lui lucrase pentru a păzi comoara aceea de-a lungul anilor, iar străbunicul lui fusese angajat cu mult timp în urmă chiar de către cei care o ascunseseră. Continuase tradiția, în semn de loialitate. Se despart și omul le mulțumește fericit, nu mai zâmbise din perioada copilăriei sale.	
          Se oprește și, când trec pe lângă cascadă, văd curcubeul revărsat peste apă, dându-i un aspect multicolor. Chiar înainte ca soarele să apună și locul lui pe boltă să fie luat de lună, copiii sosesc în satul lor unde toți adulții îi așteptau. Văzând comoara, băștinașii nu rostesc nici un cuvânt, fiind mult prea surprinși de izbânda celor mici. 
          - O promisiune e o promisiune, spune căpetenia băștinașilor. Aveți dreptul să faceți ce doriți, chiar și să mergeți la școală. Dar spune-mi, totuși, a însemnat călătoria asta ceva pentru voi? se adresează el fetiței.	
          - Bineînțeles. Când am plecat de aici, am dat dovadă de curaj. Când unul dintre noi a avut probleme, nu am ezitat nicio clipă să îl ajutăm, în semn de prietenie. Când am împărțit comoara cu paznicul zidului, am fost drepți și i-am plătit pentru munca familiei sale de a păzi munții, deși nu i-am putut plăti tinerețea pe care a pierdut-o acolo. Iar când am ajuns aici, am fost buni și v-am dat vouă toate bunurile pe care le-am găsit.
           Rostind acestea, un fluture multicolor i se așază pe umerii mici. Toți erau veseli, iar părinții ei își ștergeau cu mânecile hainelor  lacrimile de fericire și o îmbrățișau călduros. Fetița lor reușise ceea ce niciun alt copil nu visase. Câștigase dreptul de a învăța și de a merge la școală. De atunci, școala a devenit deschisă tuturor celor din satele de pe întreaga planetă, oferind oricui posibilitatea de a studia.