Concours de prose

Bogdan Iacob, Proză Scurtă, Grupa I

To read the creation of Bogdan Iacob, request a translation by clicking the „Translate” button.

Bogdan Iacob participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Reghin, Jud. Mureș, Romania și are 13 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Diploma
                                                                                       Prima iubire

	Lacrimile îi blurau vederea, dar femeii nu îi păsa. Parbrizul mașinii era acoperit de picuri de ploaie, iar ștergătoarele îi erau stricate. Cauciucurile mașinii mușcau din asfalt, lăsând dâre de fum în urmă. Rula pe un drum obișnuit, fără bariere. Automobilele de pe celălalt sens se târau încet de-a lungul străzii, ca niște melci. Șoferii lor se rugau pentru cei care mergeau pe aceeași parte cu vehiculul ce făcea limita de viteză să pară ca o furnică. Femeia plângea tare. Își ținea mâinile încleștate pe volan cu disperare. De-abia avea timp să respire între suspine. Piciorul îl ținea apăsat pe pedala de accelerație, dar bietul motor se îneca, huruind epuizat și scoțând gaze pe țeava de eșapament. Viră la stânga pe un drum forestier. Pietrele îi alunecau sub anvelope, zburau în toate direcțiile. „Drumul copilăriei” își spuse ea. Fiecare copac era ca neschimbat. Aceleași frunze de un verde crud, aceleași coroane primitoare. Însă acum ea crescuse. Nu mai avea timp să se cațere, să piardă vremea în păduricea pustie. În distanță vedea casa făcută din butuci, pe care în viața ei o văzuse de prea multe ori. De fapt, chiar din acest motiv se mutase de acolo.  I se făcuse lehamite de reguli, de animale de țară, de grădinărit. Chiar și de mama ei. Femeia trase frâna de mână. Roțile scoseseră mult fum. Însă, într-un final, mașina se opri. Își deschise portiera, după care o trânti cu toată forța în urma ei. Iarba mare, uscată, neîngrijită, îi aducea aminte de copilărie. Vedea o siluetă la margine. O figură cunoscută. Cea a mamei sale. Aceasta era întinsă pe jos, dar nu într-o poziție naturală. „Nu poate fi adevărat” își repetă ea în minte. O luă la goană. Acum ajunse în ținutul mlăștinos de lângă lac. Noroiul îi stropi bluza, pantalonii, papucii, chiar și fața. Dar nu îi păsa. „Te rog, spune-mi că visez” își zise ea. „Spune-mi că acesta e doar un coșmar, un coșmar cu un sfârșit pe-aproape.” Vedea scândurile ce alcătuiau terasa. Însă avea impresia că nu putea să fugă destul de repede. Ținutul mlăștinos o încetinea. Oricât de tare alerga, simțea că nu era destul de rapid. Când în sfârșit ajunse lângă casă, ieși din mlaștină toată plină de noroi. Alunecă, și își pierdu echilibrul. Realitatea se simțea mult prea îndepărtată. Gravitația o trânti pe pământ, aducându-i aminte de ce se afla aici. O luă la fugă spre mama ei. Îi luă chipul palid în mâini. Îi privi brațele pline de răni și de cicatrici. Brațele care o alintară și care o legănară atât de mult în copilărie. Îi privi trunchiul obosit, corpul ce trudise zilnic ca ea să poată să doarmă liniștită. „De ce am fost așa nerecunoscătoare?” gândi ea. „Cum am putut să fiu așa oarbă încât să nu văd direcția din care iubirea se revărsa asupra mea?” Îi luă capul în mâini. Privi drept în ochii ei. În ochii lipsiți de viață. Femeii i se rupsese inima. Era distrusă. „E doar vina mea” își spuse. Se aruncă în luntrea pe care mama ei o ținea tot timpul lângă casă. Cu mintea nu era acolo. Era ocupată să se facă în toate felurile, să își repete că doar ea e vinovată. „Iar eu am plecat, am lăsat-o singură acolo la bătrânețe. Am abandonat-o, am obligat-o să se descurce singură chiar dacă ea nu-mi ceruse niciodată ajutorul.” Nu realiză când apa rece îi intră în bărcuță. Nu conșientiză cum se scufundă, cum și părul ei se afla sub apă. Înainte, se îneca în lacrimi. Acum, se îneca în lac. Nu simțea nicio diferență.
	Se trezi în zumzetul sirenelor. Luminile roșii-albastre o făceau să își închidă ochii. Ca prin vis, auzea cum echipajul ambulanței încearcă să o salveze. Observară că s-a trezit. Însă parcă ea se afla departe, la mii și mii de kilometri distanță, căci cuvintele îi sunau străine. O voce cunoscută, dulce îi șopti ceva în ureche. Femeia își despărți buzele epuizată. „Iartă-mă te rog, mamă!”. După care închise ochii, lăsând remușcările în urmă.